La iniţiativa Guvernului Republicii Serbia a fost constituită, pe data de 3 iulie, prima Adunare a Diasporei Sârbe şi a Sârbilor din Regiune. În cadrul şedinţei de înfiinţare, la care au luat parte preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi mai mulţi membri ai Executivului de la Belgrad, a fost ales primul preşedinte al acestui for, în persona lui Slavomir Gvozdenovici, preşedintele Uniunii Sârbilor din România.
Interviu pe Cotidianul.ro
Am primit de dimineata acest mail si nu stiu ce sa fac – sa-l ajut sau nu. 
Aaaa! era sa uit – mai e un domn din China sau de prin Africa care imi tot propune niste milioane de dolari, da’ ce sa fac eu cu ele?
Publicat și pe cotidianul.ro
Într-un show ieftin, otv-ist, servit pentru a mai îndulcii gustul amar al piramidonului care ne va face bine, Dan Diaconescu este perfect pentru rolul principal. Imaginea sa, în tricou portocaliu, amintind de condamnații americani, cu cătușele la mâini în fața DNA-ului – pare o scena regizată în studiourile hollywoodiene, și numai bună să țină de foame contribuabilului, cel puțin cât durează un mandat de arest preventiv.
Oricine gandește un pic mai mult decât o nucă își dă seama că patronul unei televiziuni de garsonieră nu putea, în numai câțiva ani, în care a plătit amenzi record către CNA, să-și tragă o avere de zeci de milioane de euro – super-mașini, elicoptere, avioane, case. Televiziunile trăiesc din publicitate – cel puțin teoretic – numai că nici dracu nu cumpără publicitate la OTV. Datele financiare oficiale ale societății confirmă ca sunt puțini cei care se lasă convinși să apară cu spot în prime-time-ul otevist între un dans din buric al Magdei Ciumac, pe masa lui Diaconescu Direct, și o descântare a adevăratei fiice a mamei Omida. Oricum, misterul averii lui Diaconescu îl vom afla, cu siguranță, de la Elodia – transparența jocurilor de culise este cea care umflă carotida.
Nimeni nu contestă evidența, șantajul în presă nu e ceva nou, este o boală veche care i-a imbogățit pe mulți, dar de acest aspect ar trebui să se ocupe instituțiile abilitate. Și totuși, nu putem arunca în aceași cloacă dejecțiile șantajiste ale unor indivizi penali și munca adevaraților jurnaliști, a celor care își petrec zile și nopți, de multe ori chiar săptămâni în documentare și investigații, își cântăresc fiecare cuvânt pentru a nu denatura realitatea și mai ales, chiar dacă n-au bani de bilet de autobuz, nu se lasă cumpărați.
Se vede de pe Marte că spectaculoasele dezvăluriri, despre ”lucrătorii din presă”, se potrivesc la fix în scenariul președintelui care are ca scop subminarea credibilității breslei găzetarești cu intenția vădită de închidere a principalelor guri de foc ale mogulilor.
Stilul de a acoperii o problemă prin crearea unui scandal este o diversiune care tradează maniera băsesciană, însă, de această dată, strategia gândită în pivnițele Cotroceniului s-a dovedit mult mai subtilă decât se așteptau unii. Când gloata a mușcat momeala cu arestarea patronului Televiziunii Poporului și în timp ce se holba la dansul ursului plimbat încatușat între Parchet și arest – CSAT-ul a amorsat o altă bombă – identificând presa ca vulnerabilitate în Strategia de Apărare a României.
Trist este că unii dintre granzii presei, printre care unul care pozează în justițiar și altul care a inventat cloșca care naște puii vii, dar și alții care se cred mari, s-au lăsat ușor manipulați. Simțind mirosul sângelui celui care le-a furat publicul s-au aruncat la gâtul șoricelului care se visa mogul. Exact așă cum se așteptau și mințile înguste din spatele Strategiei de Apărare. Intr-un final presa s-a prins, dar intrebarea care rămâne este una infiorătoare – cine manipulează în România – presa sau statul?
Influențarea, de către o publicație, un post de radio sau o televiziune, într-o direcție sau alta a publicului său ar putea trece ca o naivitate în comparație cu manipularea cetățenilor de catre propriul stat, mai exact de către cei care îl conduc. Este incredbil și revoltător cât tupeu pot avea unii de a folosii instituțiile statului pentru apărarea intereselor de grup. Cred că acest fenomen și nu cel al campaniilor de presă ar fi trebuit sa reprezinte subiect de discuție în CSAT.
Oricum, cazul Diaconescu era doar o fumigenă care prevestea intrarea într-o nouă fază a luptei împotriva mogulilor, iar judecând după episodul pilot, spectacolul se anunță unul mai imprevizibil și mai spectaculos decât telenovela Elodia.
Țineți aproape fiindcă nici nu știți ce ne așteaptă!
Publicat si pe Cotidianul.ro
Un lucru este clar – nu avem cultura revoltei, dar şi când ne răsculăm, o facem ca nişte amatori.
Acum câteva zile s-au supărat sindicatele, vorba vine, şi au adunat 40.000 de oameni la o petrecere câmpenească în faţa Guvernului: au întins masa, au cântat, au dansat şi au plecat acasă. Până la urmă s-a stabilit: greva generala pe 31 mai. „Blocăm ţara”, „Singura soluţie «Jos Guvernul!»”, se auzea de la „reprezentanţii” muncitorilor (doar prin prisma faptului că am auzit de Lech Walesa, nu-i pot numi pe maimuţoii ăştia de la noi lideri sindicali).
Apoi, nu mai facem pe 31 mai, hai mai bine pe 1 iunie, că trebuie să-mi duc soacra la ţară, copiii la grădiniţă, nevasta vrea să o ajut să zugrăvească, săptămâna asta e rândul meu să fac piaţa. Alţii s-au gândit să spargă greva, nici nu le-a trebuit mult curaj. Dacă se întâmpla aşa ceva într-o ţară cu trecut sindical sănătos, trădătorii erau linşaţi de mulţime, la noi, nu – a părut ceva normal. S-au justificat că au primit nişte telefoane de ameninţare.
Probabil că în viziunea lor a fi lider de sindicat este o chestiune onorifică, te pupi cu toată lumea, apari la televizor şi te dai important, mai participi la o grevă sau la un miting, câteodată latri la Putere şi asta e. Evident, cei de la guvernare se prefac că te ascultă, că aşa dă bine, dar dincolo de toate astea fiecare îşi vede de ale lui. Îmi este scârbă de acest spectacol grotesc cu marionete ale căror sfori se pierd în spatele cortinelor de la palate.
Trist este ca nu spun nimic nou, toţi ştim asta, dar “avem altă treabă”, nu avem timp să ieşim în stradă să luptăm pentru drepturile noastre. Atitudinea noastră revoluţionară se rezumă la comentariile de la o bere cu prietenii şi o putem ilustra cam aşa: Las’ că o să iasă pensionarii şi mămicile cu bebeluşii în faţa Olimpului şi să vezi ce se sperie Zeus de-şi dă demisia cât ai zice „boc”.
Suntem (cel puţin) naivi dacă credem că aşa-zişii politicieni vor renunţa la putere de bunăvoie, îşi vor da demisia de onoare şi-şi vor cere scuze pentru că nu au reuşit să-şi îndeplinească promisiunile, sau pentru că, Doamne fereşte, au minţit. Asta se poate întâmpla puţin mai la vest, la gurile Dunării trebuie să tragi cu tunul, ca în Africa, să-i scoţi din palat şi după, cum fac triburile africane şi cum am făcut şi noi cu Ceauşescu, să-i linşezi în piaţă sau la televizor.
De obicei când mă gândesc la revoluţii îmi vine în minte determinarea legendarului Che, care s-a luat la trântă, pentru binele celor mulţi, cu toată lumea – de la ruşi la americani, din America Latină şi până în Africa. Am avut şi noi, recent, unul care a încercat o revoluţie a bunului-simţ, dar a cam fâsâit-o şi iată cu ce ne-am ales. Una peste alta, e clar – nu suntem un popor revoluţionar.
Mi-aş dori să apucăm ziua când politicianul nostru nu va mai fi un coate-goale care odată ajuns la putere se gândeşte să-şi facă plinul şi să scape de sărăcie el şi încă vreo cinci generaţii de nepoţi după el. Aş vrea să văd omul de stat, care îşi pune viaţa sa şi a celor dragi în slujba poporului, aşa cum făceau regii care se aşezau în fruntea oştii şi îşi aruncau în luptă propriii fii. Din păcate, însă, niciunul dintre conducătorii noştri nu luptă pentru putere ca să rămână în istorie prin faptele făcute pentru binele poporului.
În altă ordine de idei, atitudinea de genul „io nu mă bag, las’ să facă alţii” ne-a adus unde suntem. Nu putem sta ca vitele la tăiat şi să ne plângem că este greu, inuman sau insuportabil. Să ne complăcem în mizeria socială, economică şi politică în care trăim, fără să facem ceva.
E timpul pentru acţiune. E timpul pentru revolta onoarei.
Astazi e Ziua Copilului si a mea. Da! – m-am nascut pe 1 iunie.
Incercam, ieri, sa-mi aduc aminte desenele animate care m-au facut mare. Iata de ce mi-am amintit:
Tom si Jerry, Popeye Marinarul, Road Runner, Bugs Bunny, Duffy Duck, Mickey Mouse, Donald, Speedy Gonzales, Mighty Mouse (Super Mis – in sarba),
Strumfii
Testoasele Ninja
Sandy Bell
Capitan Planet
Voltron (l-am vazut la televiziunea sarbeasca)
Himan (si pe asta tot pe RTS)
Snorky (tot pe RTS)
si cateva ”video-uri”
Mihaela
Lolek si Bolek
Charlie Brown
Linea
Gustav
… si Nu pogodi!
Publicat și pe Cotidianul.ro
M-am născut în Banat, pe malul românesc al Dunării.
În comuna mea natală, Pojejena, pe lângă sârbii majoritari, trăiau și trăiesc români, pemi (cehi), unguri, nemți și câțiva țigani. Ne jucam împreună, mergeam la școală împreună, sărbătoream împreună. Niciodată nimeni nu s-a simțit discriminat.
Odată ajuns la Bucureşti, la sfârșitul anului 2003, am observat că există o anumită tensiune cu privire la drepturile minorităților. Știu că abordând acest subiect, în calitatea mea de minoritar, pot fi acuzat de subiectivism. Și totuși, consider că nu e bine să lăsăm această marotă să revină la suprafață ori de câte ori cineva dorește să o folosească pentru a distrage atenția de la problemele cu adevărat importante ale societății noastre.
Nu am pretenția că voi reuși în câteva rânduri să luminez pe cineva, doar încerc un exercițiu de gândire laterală.
De curând s-a stârnit o nouă polemică cu privire la legea învățământului în limbile “naționalităților conlocuitoare”. Ca să fiu mai precis, minoritatea maghiară e cea care “deranjează” pentru că își dorește ca în școlile cu predare în limba maghiară istoria și geografia României să fie în ungurește.
De la bun început vreau să spun că mi se pare normală obligativitatea învățării limbii oficiale a statului în toate școlile din țara respectivă. Însă trebuie să ținem cont și de faptul că peste 10% din populația României (cam cât are Bucureștiul) nu este de naționalitate română. Iar acești cetățeni, care plătesc taxe și impozite statului român, au și ei dreptul de a-și păstra cultura, obiceiurile și limba maternă. Nu cred în abordările de genul: dacă sunt de partea noastră a graniței, trebuie să facă cum vrem noi, majoritatea. Granițele se schimbă mereu, există cazuri în care oamenii se nasc într-o țară, trăiesc în alta și mor în cu totul alta, fără ca măcar să fi părăsit o dată satul natal. Prin urmare, nu trebuie să privim argumentul teritorial ca pe o axiomă.
Fiecare popor trebuie să aibă grijă de oamenii săi, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. De aceea, acordarea cetățeniei ungurilor din Transilvania nu mi se pare o problemă pentru România, cum n-ar trebui să fie nici acordarea cetățeniei române pentru românii din afara granițelor României. Evident, cetățenii care aparțin unei minorități au obligația, în primul rând cea morală, să fie loiali țării în care trăiesc.
Am fost întrebat, acum câțiva ani, de un prieten, român, ce țară iubesc mai mult, România sau Serbia. Înainte de răspuns vreau să spun că întreabrea mi se pare una de felul pe cine iubești mai mult – pe mama sau pe tata.
Cei din diasporă își iubesc țara mamă mai mult ca pe o chestiune spirituală, nu o văd ca un teritoriu îngrădit cu sârmă ghimpată, păzit de grăniceri înarmați până-n dinți și vameși la porți. Țara mamă e mai mult o stare de spirit și mai puțin o chestiune materială. Nu mă refer doar la minoritarii din România, ci și la românii din Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Serbia sau la oricare alt minoritar aflat în orice altă țară din lume. Nu putem cere oamenilor să renunțe la ceea ce sunt – la istoria, cultura și limba lor – doar pentru a fi ceea ce am vrea noi să fie.
Revenind la întrebarea prietenului meu român – răspunsul meu a fost: iubesc România din toată inima – este țara în care m-am născut, am crescut, am învățat, m-am căsătorit, trăiesc și, cel mai probabil, voi muri. Serbia, însă, o iubesc din tot sufletul, iar sufletul este nemuritor.
S-ar putea ca răspunsul să fie interpretat ca unul cu o tentă ușor naționalistă, cred, însă, că așa simt toți minoritarii din orice țară a lumii, iar aceasta nu este o crimă. Un om care nu poate înțelege un astfel de răspuns are un handicap și trebuie ajutat.
Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi România mai mult țara unui om născut în România, dar care trăiește, să spunem, în Germania de zeci de ani și îi este rușine să recunoască că este român, decât a unui medic, cetațean român de origine arabă, care salvează viețile pacienților români?
Jucând cartea șovinismului nu facem altceva decât să dăm apă la moară extremiștilor din ambele tabere. Consecințele unui astfel de comportament se pot vedea la sud de Dunăre. Fosta Iugoslavie a reușit sinistra performanță ca în doar 10 ani de război fratricid, alimentat de un ultranaționalism bolnav, să-și ducă propriii cetățeni – indiferent că e vorba de sârbi, croați, macedoneni, muntenegreni, bosniaci – din belșug în mizerie. În loc să fie printre cele mai înfloritoare economii ale Europei, popoarele din fosta Iugoslavie (cu mici excepții, Slovenia) se zbat într-o mediocritate cruntă.
Așadar, respectul și toleranța venite din ambele direcții ar fi, în primul rând, o dovadă de normalitate, dar și de inteligență politică. De asemenea, ar fi un bun început în lupta împotriva unor prejudecăți ce alimentează o ură șovină care la rândul ei poate degenera în exprimări regretabile de ambele părți.
À propos, știți cum se traduce titlul articolului? Trăiască România, țara noastră!
Publicat și pe Cotidianul.ro
Funcția de președinte-director general al televiziunii naționale este una cu rang de secretar de stat, cel puțin neoficial, iar în afara salariului nesimțit aduce și multe alte beneficii. Turcescu e un tip ambițios care s-a săturat de ciugulelile de la o companie privată în care a devenit mâna a treia, Realitatea TV, și s-a gândit să accepte un post de bugetar. Ca să spunem lucrurilor pe nume – post oferit, de către PDL, ca recompensă pentru “imparțialitatea” din timpul campaniei prezidențiale și după. Dar prea puțin mă interesează în toată această poveste moralitatea jurnalistul Robert Turcescu. Cred că mai important este să ne concentrăm pe educația și experiența sa managerială.
Robert Turcescu e licențiat în jurnalism, iar puținele funcții executive pe care le-a deținut s-au soldat cu eșecuri răsunătoare, vezi vechiul Cotidianul și Realitatea FM, unde ocupă în prezent funcția de director executiv. Prin urmare, dacă lăsăm deoparte experiența de gazetar, pe care nu aș vrea să o fac subiectul acestui text, experiența managerială este insignifiantă, ca să nu spunem inexistentă.
Din păcate pentru Robert, experiența jurnalistică nu prea contează când ai de condus o instituție media cu șase canale de televiziune, cinci studiouri regionale plus studioul central din București, cu peste 3.200 de angajați, o cifră de afaceri de 130 de milioane de euro și cu datorii totale de peste 50 de milioane de euro.
Nu este de neglijat nici poziția pe piață a TVR. Audiențele TVR sunt bătute de mai toate televiziunile comerciale, pe mai toate segmentele de vârstă și orele de difuzare, cu alte cuvinte, ratingul și cota de piață ale TVR se află undeva pe la glezna broaștei. Pe marii jucători din piața de publicitate, și asta scăzută cu 50%, nu-i interesează misiunea ta de televiziune publică, ci numărul de potențiali cumpărători la care ajunge spotul publicitar. Dacă mai luăm în calcul și faptul că firmele de stat nu mai au bani să pompeze în “publicitatea” de la TVR, este evident că soluția redresării financiare a postului național de televiziune nu are cum să vină de la un preşedinte-director general numit pe criterii de clientelism politic și fără experiență managerială.
Pe de altă parte, dacă s-a dorit recompensarea lui Turcescu, ar fi trebuit să i se găsească un loc călduț într-o zonă în care nu ar putea produce daune majore, iar în funcțiile de o asemenea importanță să îl numim pe unul dintre băieții noștri din multinaționale care au terminat ceva MBA-uri sau doctorate în management pe afară, că slavă Domnului avem. Boala aceasta a clientelismului e veche și cronică la noi, acum, însă, ar trebui înțeles că în situția în care ne aflăm cel mai bine ar fi să lăsăm profesioniștii să-și facă treaba. În vremuri de restriște clientela politică e mai greu de digerat și pică greu pe stomacul gol al contribuabilului.
Cu tot respectul pentru jurnalistul “imparțial” Turcescu, dar cred că managerul Turcescu nu are ce căuta la TVR. Pentru binele televiziunii naționale, ar fi extraordinar dacă Robert Turcescu ar avea puterea să spună pas acestei oferte. Mai mult chiar, să le sugereze ofertanților săi soluția numirii unui manager de carieră care ar putea prelua postul sub un contract de management cu obiective profesionist stabilite.
Mitingul de ieri din Piata Victoriei mi-a adus aminte de un banc. O sa-l adaptez un pic.
Domnule Boc vin 10.000 de pensionari la protest.
- Ridică un steag.
Domnule Boc mai vin 10.000 de sindicaliști la protest.
- Mai ridică un steag.
- Domnule prim-ministru vin mineeeeeeriiiiii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
- Mai ridică un steag.
Domnule Boc de ce tot ridicăm steagurile acestea?
- Să vadă toți că mi se fălfăie.
Nu trebuia să fi un mare analist să-ți dai seama că o economie care și-a bazat dezvoltarea, în anii de glorie ai economiei mondiale, pe banii veniți de la căpșunari nu va putea rezista tsunamiului provocat de cutremurul piețelor din vest. Cu toate acestea, Boc, a neglijat în totalitate alerta de tsunami. A comandat un cocteil și s-a întins pe șezlong, sub o umbreluță, pe puntea navei România, pentru a privi în liniște apusul economiilor occidentale. Îm timp ce alții își luau măsuri de prevenire, Guvernul nostru ne povestea că vălușorul care se zărea la orizont e de fapt o unduire a apei care nu ne poate afecta.
Nu știu cum le păream noi celor de afară, dar câțiva pasageri s-au cam panicat și încercau să mai transmită în direcția căpităniei câte un semnal SOS. Guvrernul, însă, părea ca nu are nicio grijă, ba chiar anunța măriri de pensii și slarii. Evident, cum era de așteptat, valușorul de la orizont a crescut odată cu apropierea de navă și ne-a lovit în plin de ne rostogolim și acum urlând la FMI să ne arunce colacul de salvare.
Problema e, însă, mult mai gravă. Căpitanul Băse, care se pricepe la de toate, de la politică externă, la economie și drept până la pilotarea navelor, și secundul său, Boc, care știe să cosească și să taie lemne, s-au gândit să se arunce în valurile spumegânde, să prindă parâma în dinți și să ne scoată din rahat, pardon, la mal. Băse, marinar iscusit, s-a prins repede că ceva nu merge. A început sa urle ba la Opoziție că nu dă din vasle în direcția bună, ba la colegii de la Guvern că apasă prea tare pe accelerația cheltuielilor inutile. Apoi, deodată, a avut o viziune: să aruncăm Grasul peste bord, el e cel care ne trage la fund. Se pare, insă, că a fost prea tărziu, a dat Base cu noi de aisbergul social de ne-au ieșit pe nas, în fața Cotroceniului și a Palatului Victoria, toți pensionarii, bugetarii și mamele cu pruncii.
Dar tot n-am scăpat. Valurile Mării Egee se apropie. Grecizarea României nu mai este o chestiune de probabilitate ci o chestiune de timp. Și nici acum nu trebuie să fi un mare analist să-ți dai seama de asta. Mai rău este că nu mai putem face mare lucru pentru a evita dezastrul. Iar dacă pentru Grecia, Europa, direct interesată, a găsit să trimită o bărcuță de salvare de 110 miliarde euro, tare mi-e frică că noi vom pluti ceva timp în derivă purtați de curenții reci ai crizei.
Oricum, zdrobiți de blocul de gheață, fără niciun ajutor, singurul lucru pe care-l mai putem face este sa ne ținem tare, să scrâșnim din dinți și să ne spunem rugăciunile, ca nu cumva să ne zboare vreun val în fălcile rechinilor financiari care ne dau tărcoale și pe care unii îi consideră prietenoși.
Publicat și pe Cotidianul.ro
M-am săturat de băse, boc, udrea, videanu, berceanu, blaga, năstase, iliescu, geoană, ponta, crin, orban, voiculescu, bela, verestoy, vadim și alții. M-am săturat, de ANI, DNA și justiția chioară. De politicenii corupți, comisionari, afacerișiti, blatiști și bișnițari. De sindicaliști. De bugetarii cu salarii și pensii nesimțite. M-am săturat de mituiți și mituitori. M-am săturat de clientela politică, de ”negustorii cinsiți” și afacerile lor oneroase. M-am săturat de cozile de la plata impozitelor. De toate cele 798 de taxe și cei 263 km de autostradă. M-am săturat de prostimea manelistă care votează pentru o bricheta, un pix sau un făraș, dar mai ales de ”deștepții” care nu merg la vot pentru că nu au cu cine vota.
M-am săturat de proteveuri, antene, realități, beunuri, oteveuri și tevereuri. M-am săturat de popescu, dinescu, tănase, boda, cristoiu, badea, gădea, stan, ciutacu, turcescu, moraru și alții. De cancan, libertatea, acces direct, știrile de la ora 5, dansez pentru tine, bingo, cărcotași și dan diaconescu direct. M-am săturat de zăvoranu și pepe, oțil și radulescu, bote și blonda lui, țociu și palade, nikita, sexy brăilenaca, elodia și ogică. De televiziunile mogulilor care își vând publicitatea indiferent de procentul de cultură din punctul de rating.
M-am săturat de gazete și prosporturi. De patinoare, săli de sport și stadioane. De toți becalii, borcea, paszkany, iancu, corleone, nașul, arbitri, blaturi, liga lui mitică.
M-am super, mega, hiper săturat de certficiate de producători, piețe insalubre și revânzători. De merele din Egipt, bananele din Polonia, perele din Brazilia, castraveții din Islanda, ouăle din Kongo, roșile din Afganistan și portocalele din Olanda.
M-am săturat de NATO, FMI și UE. De americanii care au adus criza, de rușii care opresc gazul, de chinezii care fac de toate și bulgarii care ne fură turiștii.
M-am săturat de creșteri negative. De revolte, greve, pichetări, proteste și mitinguri. De șomerii care muncesc la negru. De găurile din buget, asfalt și buzunare. M-am săturat de băncile profitabile în plină criză. De ratele pentru apartament și leasingul de la mașină. M-am săturat de factura de cablu, cea de telefon și internet. De milioanele de la loto pe care le căștigă alții.
M-am săturat de toți cei care au făcut școala pe banii noștri și fug în lume pentru ca de acolo să ne țină discursuri moralizatoare. M-am săturat de medicii fără bani care ne anesteziază ca să ne bage mai ușor mâna în buzunar. De doctorii care sunt aici pentu că încă nu și-au găsit un loc de asistentă la o clinică occidentală. M-am săturat de morții cu zile din spitale și șpaga de la cimitire.
M-am săturat de polițiștii care pândesc cu radarul din tufișuri.
M-am săturat de tupeu, prost gust și ipocrizie.
M-am săturat de munții de gunoaie și grătarele de la ”iarbă verde” din spatele blocului. De aerul poluat pe care-l respir. De mizerie, șobolani, pisici și maidanezi. M-am săturat de aglomerația din autobuz și metrou. De şmecherii care îşi pun maşinile pe avarie în mijlocul străzii.
M-am săturat de pensionarii fără medicamente și cu restanțe la întreținere. De câinii vecinei de la nouă care-și fac nevoile în lift. De tinerii de la scară care scuipă semințe toată ziua și se plâng că e greu. De nesimțitul care parchează pe locul meu plătit la primărie. De administratorul care mă fură la cheltuieli. De apa caldă care curge rece. De frigiderul gol și chiorăitul mațelor. De copii cărora le trebuie haine, manuale și jucării.
M-am săturat de România.
Zombii erau condusi de un dictator nebun. Acesta s-a trezit intr-o dimineata cu o viziune despre o lume perfecta. Zombii l-au crezut un timp, apoi s-au plictisit si l-au executat.
Au gasit un alt zombi cu viziune care sa-i conduca. Foarte curand, insa, au inceput chinurile. Multimii i s-a prezentat povestea jertfei care trebuia adusa pe altarul zeului Abundentei de Maine. Zombii au crezut si au continuat marsul tern al supravieturii. Dupa vreo cinsprezece ani, conducatorul a imbatranit, s-a plictisit si s-a retras.
Un alt zombi a urlat:
- Am o viziune!!!
Majoritatea zombilor nu l-a crezut, dar, pentru ca oricum marsaluia in aceasi directie, l-a acceptat ca lider.
Ajunsi in buza prapastiei, Liderul Acceptat a zis:
- Am avut o viziune. Sa-i lasam pe cei slabi si batrani in fata.
Nu incercati nesupravegheati de un profesionist!
Solicitare Allianz catre service…
Cancerul este boala societății moderne, neadaptarea organismului la schimbările mult prea ample și bruște care au intervenit în modul nostru de a trăi. Mulți dintre noi suntem afectați de această boală crudă. Dacă, din fericire nu suferim de ea, cu siguranță avem, sau am avut, pe cineva apropiat în suferință. Este greu să treci peste șocul aflării veștii că tu sau cineva apropiat este diagnosticat cu cancer. Cu atât mai greu este sa lupți, în fiecare zi, pentru dreptul de a trăi. Însă, curajul și încăpățânarea bolnavilor de a învinge sunt vitale pentru supraviețuirea noastră. O mână de ajutor întinsă celor care se află acum pe câmpul de luptă ar putea salva, în viitor, viețile multora dintre noi.
Interviu pe Cotidianul.ro
Publicat și pe Cotidianul.ro
Am fost aseară la concertul Symphoenix de la Sala Palatului. Am ajuns pe la 18.30, cu juma de oră mai devreme. În fața scărilor de la intrarea principală vreo 30 de motociclete blocau accesul pe scări. Tineri de toate vârstele, unii pletoși, alții mai puțin, dar cu pletele în suflet, geci din piele țintuite, un costum și o cravată pe ici pe colo.
Mai erau și câțiva bișnițari care încercau să supraliciteze un bilet de intrare, nu cred că au avut prea mare succes.
În timp ce așteptam să se rupă lanțurile de la porți și să năvălim în sală, un cuplu de tineri se lipise de ușa de la intrare. La prima vedere, nimic neobișnuit, având în vedere că mă aflam la un concert de rock. Însă mi-a atras atenția bandana fetei – era legată peste ochi. Era complet oarbă. Venise să ”vadă” Phoenix cu ochii sufletului, să asculte și să simtă în piept și pe piele vibrația tobelor și a coardelor de chitară.
Am urmărit concertul încercând să-mi imaginez trăirile fetei, de câteva ori m-am surprins cu ochii închiși. Concluzia – Phoenix sună live, poate chiar mai bine, privit prin ochii sufletului.
Un gong, două… luminile. Din stânga scenei apar corul și orchestra simfonică sub bagheta magică a dirijorului Daniel Jinga, iar din dreapta fără falsă pompă și emfază inegalabilul Phoenix.
Alături de Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Țăndărică, Cristi Gram, Bogdan Bradu, Ionuț Contras, Volker Vaessen, Dzidek Marcinkiewicz pe scenă mai urcă Moni Bordeianu, tenorul Vlad Miriță, Tina Munteanu – prim-solista operei române – și Adrian Petrescu, prim oboist al Filarmonicii “George Enescu”.
”Mă bucur că avem ocazia să concertăm în fața unei săli aproape pline”, spune, vizibil emoționat, Covaci – mai spune câteva cuvinte apoi pune mâna pe chitară și aruncă în difuzoare primele acorduri ale unei seri de rock de povestit nepoților.
Spectacolul a început timid, poate din dorința rockerilor de a-i ajuta pe simfoniști să se acomodeze cu atmosfera. Au urmat ceva probleme tehnice, inerente, după spusele lui Nicu Covaci, apoi câteva improvizații extraordinare (aproape că ai fi spus că sunt regizate).
Phoenix părea un vechi motor diesel care se încălzește greu, mai trăgea sporadic câte un rateu, dar ușor-ușor a început să duduie declanșând “Apocalipsa” (faină melodie).
Replica lui Covaci ”să nu uităm totuși că suntem la un concert de rock’n’roll” dezlănțuie nebunia. Țăndărică, în zi de grație, rupe bețele la fiecare solo, chitarele urlă, iar corul și orchestra completează o atmosferă incredibilă. Totul era ca în zilele de glorie.
După mai bine de două ore legendare – “Strunga”, “Nunta”, “Mica ţiganiadă”, “Baba Novac”, “Negru Vodă” și mult altele -, spectacolul se încheie apoteotic prin interpretarea melodiilor “Phoenix” și, evident, “Andrii Popa”.
(comunicatul de presa al evenimentului aici)
Noua arma, in lupta impotriva nemiloasei boli, se numeste HIFU.
Metoda HIFU – HCU este un tratament conformaţional neinvanziv, cu ultrasunete de înaltă intensitate focalizate, care rezolvă fără dureri şi fără alte costuri biologice excizia definitivă a tumorilor localizate în ficat, rinichi, oase, sân, pancreas, ţesuturi moi.
Mai multe amanunte gasiti in interviul de pe cotidianul.ro
”Un doctor chinez trateaza romanii de cancer” – interviu pe Cotidianul.ro – prima parte aici, partea a doua aici
Ia uitati care e problema acum – zidul din jurul Parlamentului. Incredibil.
Ce pensii, somaj, constitutii, criza, economie, autostrazi? Garduletul din jurul Casei Poporului e cel care blocheaza reforma si masurile anticriza. Anastase vrea sa-l darame, Geoana parca ar fi de acord, Nastase propune si el, la misto, cateva gauri prin el. Zici ca i-am votat pe astia sa faca glume. Aproape ca mi-au dat lacrimile de atata ras.
Cum ar fi sa facem si noi precum muntele cu Mohamed?
Sa mai inaltam un pic zidul cu pricina, sa intindem ceva sarma ghimpata, sa montam si niste gratii mai solide la porti. Apoi sa punem un lacat cu cifru si sa ne facem ca am uitat combinatia vreo cateva decenii. Sa vedem daca se schimba ceva.
Stirea cu zidul aici
Publicat și pe Cotidianul.ro
Fostul ministru al Transporturilor, actualul preşedinte al României, a preferat să sară peste Carpaţi cu elicopterul, măcar până la Oradea, pentru a evita traficul mizerabil de pe virtuala A3 – Autostrada Transilvania. De acolo era simplu să ajungi în Polonia folosind autostrăzile celor care le au.
Nu aş vrea să vorbesc despre gestul fostului preşedinte polonez Lech Kaczynski, care a preferat să rişte viaţa sa şi a celor dragi pentru a nu ateriza pe un alt aeroport decât cel din Smolensk – ”doar” pentru încărcătura simbolică pe care o putea căpăta gestul său. Paradoxal, însă, acest gest de curaj şi demnitate a scos la suprafaţă laşitatea unui alt preşedinte – Traian Băsescu.
Din păcate, nu este prima dată când Băsescu recurge la o acţiune care îi jigneşte pe români. În 2006, preşedintele a preferat să fie operat la o clinică din Viena, dând o palmă grea sistemului sanitar românesc.
Sistem în mîinile căruia îşi pun vieţile şi cei care l-au întronat la Cotroceni. De multe ori când merge în Harghita şi Covasna, Traian Băsescu zboară cu elicopterul şi, odată ajuns acolo, se mută în maşinuţa sa modestă pentru a le vorbi localnicilor şi ziariştilor.
Noi, românii de rând, ne cunoaştem mult prea bine drumurile cârpite. Cunoaştem fiecare groapă din asfaltul patriei, nu avem elicoptere cu care să survolăm ţara, aşa cum o face preşedintele. Ştim cât costă medicamentele, şpăgile, ştim şi cum e în spitalele noastre şi cât ne doare lipsa de profesionalism a celor care ar trebui să le conducă, n-avem bani să ne operăm la Viena.
Dureros este felul în care preşedintele sare peste ţară. Peste ţară şi peste cetăţenii ei care, naivi, mai cred în minciunile despre un viitor mai bun şi mai demn.
Cat de important este sa ai un pix care scrie bine
Aseara am fost la spectacolul Lacul lebedelor pe gheata de la Sala Palatului (amanunte aici). Un spectacol care nu trebuie ratat. Totul a fost realizat cu un profesionalism remarcabil: costumele, lacul (cam inghetat, dar asta era ideea), scenografia, Ceaikovski. Intr-un cuvant – Bеликолепно! (Superb).
Dar…
Am avut impresia ca anumite persoane nu se potriveau deloc in peisajul din jurul lacului. Nu ca eu as fi fost ca pestele in apa, dar macar ma straduiam sa trec neobservat. Altii, insa, pareau ca au iesit la pescuit, probabil crezand ca ”Lacul lebedelor” e vreo balta din jurul capitalei (ca in bancul cu politistii). Lasand deoparte faptul ca au ajuns cu trei sferturi de ora dupa inceperea spectacolului, mai aveau pretentia sa ridice jumatate de sala in picioare ca sa ajunga la locurile rezervate – asta a tinut aprope pana la pauza, apoi, dupa pauza, a reinceput pentru ca unii au intarziat de la bufet.
In stanga si in fata mea s-au plasat cateva ”doamne” care si-au adus copii sa le arate balerinele. Laudabil gestul, mai ales daca ar fi avut grija ca plozii sa nu deranjeze un intreg sector de sala. La un moment dat, un vecin de suferinta le-a atras atentia copiilor sa nu mai sara si sa nu mai faca piruete pe culoarul dintre scaune cu speranta ca parintii se vor simti si isi vor linisti odraslele. Evident, nu s-au simtit.
Un lucur care m-a bucurat.
Am aflat ca avem si noi bunici si bunicute care nu sunt doar niste asistati sociali si isi permit sa rupa 200 – 300 de lei din pensie pentru un bilet la balet.
Publicat și pe cotidianul.ro
Clişeul valorile noastre sunt mai apreciate în străinătate decât în propria lor ţară este valabil şi în acest caz. Aşa cum nici de bănăţeanca Hertha Müller nu am auzit până nu ne-au ”descoperit-o” nemţii, probabil că vom trece uşor cu vederea şi peste bănăţeanca Monica Schuller. În timp ce mass-media din România promoveaza kitschul pe post de artă, artiştii a căror tablouri se vând pe mii de euro în Occident şi care câştigă premii la concursuri internaţionale stau ascunşi în cvasianonimat.
Picturile mele îmi place să cred că sunt trăirile mele, ceva atât de personal şi intens încât poate să transmită mult sau pentru unii NIMIC.
- De unde dragostea pentru arta plastică?
- Moştenire de familie, tatăl meu este sculptor şi restaurator.
- Cum ai început?
- Pictez de când mă ştiu. Prima operă a fost ca a fiecărui copil, o pictură murală, le-am decorat sufrageria părinţilor pe la 3 ani. Mult mai târziu am făcut un liceu, o facultate şi un master în domeniu.
- Ce pictezi?
- Am abordat diverse teme şi sunt şi acum într-o permanentă căutare.
Arta este frumoasă tocmai pentru că este un şir interminabil de căutări. Dar pentru că nu vreau doar să descopăr, ci şi să transmit ceva, sunt cel mai mare critic al meu. O parte din lucrări nu ies niciodată la lumină şi asta pentru că eu nu consider că am spus suficient. Picturile mele îmi place să cred că sunt trăirile mele, ceva atât de personal şi intens încât poate să transmită mult sau pentru unii NIMIC.
O pată de culoare din cromatica de ansamblu
- Ce te inspiră?
- Îmi place mult natura. Mi s-a întâmplat uneori să pictez peisaj pornind şi de la un buchet de flori. Nu pentru că sunt nebună, ci pentru că m-a atras o pată de culoare din cromatica de ansamblu; farmecul este să poţi vedea dincolo de aparenţe.
- Ce artişti îţi plac?
- Îmi plac expresioniştii, iar artistul meu de suflet este Vincent van Gogh.
- Cum ai defini stilul tău?
- Tuşe largi, puternice, expresionist.
- Mai ai şi alte, să le spunem, ”înclinaţii”?
- În familie ne mai ocupăm de restaurare, însă eu nu sunt foarte pasionată de acest domeniu, sora mea e cea care a moştenit această latură. Părinţii lucrează de o viaţă în domeniu, dar nu în ţară, ci în Austria. La noi încă nu se cunoaşte valoarea acestui serviciu oricât de clar ar fi stabilite etapele şi timpul de lucru. Costurile prea mari fac restaurarea nerentabilă.
Nu cred că (statul) a auzit de artişti
- Cum sunt afectaţi artiştii de situaţia economică actuală? Sunt protejaţi în vreun fel de stat?
- Criza îi afectează foarte mult pe artişti, tocmai pentru că suntem ultimii în piramida de priorităţi (valori) pe care o stabileşte fiecare om. Cât despre stat, nu cred că a auzit de artişti.
- Se poate trăi din artă în România?
- Nu. Nu se poate trăi numai din artă, nu din artă pură. Ca în orice domeniu dacă eşti bun ar trebui să fie simplu să te vinzi bine, dar nu-i aşa de simplu. Chiar dacă fiecare artist are un nume şi o cotă, ca să poţi supravieţui trebuie să uiţi aceste adevăruri.
- Cât de important este marketingul şi cât valoarea unui artist?
- Pentru mine valoarea unui artist e cea mai importantă, dar pentru că doar cunoscătorii o vor înţelege, marketingul te poate face vizibil şi pentru ceilalţi.
- Cine cumpără obiecte artistice?
- Iubitorii de frumos, cei care au nevoie să evadeze din cotidian.
- Unde ai expus? Unde expui?
- Am expus mai mult în străinătate, în special în Austria, dar acum expun şi în ţară la diverse expoziţii.
- Ai participat la concursuri?
- Am participat la mai multe concursuri, am obţinut şi câteva premii. Cel mai important concurs pe care l-am câştigat a fost unul internaţional la care au participat 34 de artişti din 17 ţări. Am obţinut locul întâi la pictură şi trofeul Oscar KOKOSCHKA.
- Care a fost cel mai bun preţ pe care l-ai obţinut pentru o lucrare de a ta?
- 3.700 de euro, evident în Austria.
Mai multe lucrari aici
Dupa parerea mea, de neprofesionist, videoclipul oficial pentru Eurovision este o cretinitate. Cat de greu le-o fi fost sa faca aberatia asta de clip nu stiu, dar sper ca l-au facut gratis. Se lauda ca au folosit, pentru efectele speciale, tehnologie similara cu cea de la filmul Avatar. Numai ca nu au mai avut bani sa-l ia si pe Cameron, asa ca s-au apucat ei sa apese pe butoane si s-au cam ars cu focul. Spotul are un pronuntat aer de SF low budget. Poveste ioc, actiune pauza, inedit zero, iar de logica nici nu incape vorba.
Ar fi insa o explicatie, pe surse am aflat ca din cauza crizei, Adevarul va folosi clipul piesei “Playing with Fire” in loc de spot publicitar.
Comunicatul TVR il gasiti aici
Presedintele si-a spart salariul, pe aproape un an, pe o Dacie. A recurs la acest gest, dupa cum declara domnia sa, din dorinta de a da un semnal de incredere pentru productia de la uzina din Mioveni. La cata publicitate a facut, ar fi fost corect sa primeasca gratis Dusterul. Cred insa ca intelegerea a fost alta, respectiv dreptul de a-si alege culoarea rosie la masina. Va intrebati de ce rosie? Nu, n-are legatura cu PSD, ci cu inspiratia: “Asta mi-a fost inspiraţia. Cand m-a intrebat ce culoare, stiam culorile pe care le vor scoate si am vrut una care nu era in linia de fabricatie”, a explicat Basescu. Totusi, ramane un mister – de ce nu si-a ales presedintele o masina, sa spunem, portocalie? Nici aceasta culoare nu e in fabricatie.
Foto: www.presidency.ro
Stirile despre batai si impuscaturi in trafic mi-au adus aminte de un alt traumatizat. De unul simpatic – coiotul din celebrul desen animat Road Runner. Stiu ca e veche, dar imi place la nebunie finalul.
Il dedic tuturor frustratilor, cu mesajul: Va veni si ziua ta!
Unii isi dau pumni in gura la cozi ca sa-l cumpere, altii isi baga… bata de baseball in el.
si alte teste
Publicat și pe cotidianul.ro
A-ti asuma vina si a-ti cere scuze pentru greselile altora reprezinta o dovada de caracter si demnitate. Prin adoptarea Declaratiei de condamnare a crimelor de la Srebrenita, Parlamentul sarb se dezice de indivizii care au comis aceste atrocitati si isi cere scuze familiilor victimelor.
Acest gest istoric al poporului sârb trebuie privit însă dincolo de simbolism. Războiul din fosta Iugoslavie nu era unul dus de mari armate de cucerire, ci mai degrabă unul fratricid pornit din nebunia unor lideri totalitari care au mizat pe cartea şovinismului. Slobodan Miloşevici (Serbia), Franjo Tudjman (Croaţia) si Alija Izetbegovici (Bosnia) au aprins fitilul butoiului cu pulbere din Balcani aruncând vecini, rude şi prieteni într-un conflict sângeros care avea să nască monstruozităţi inimaginabile: torturi, violuri, mutilări, execuţii publice ale civililor, mame nevoite să privească masacrarea propriilor copii şi multe altele.
Prin urmare, a-ţi asuma vina unor acţiuni din timpul unui război purtat sub imbold propagandistic şovin, în care oamenii erau aţâţaţi precum fiarele unii împotriva altora din inconştienţa liderilor politici, este o dovadă de curaj.
Adoptând această declaraţie, Serbia îşi asumă riscul unui stigmat nemeritat şi nedrept care ar putea să cadă greu pe umerii generaţiilor viitoare.
Cu toate acestea, Serbia nu-şi va uita morţii din timpul războiului şi se aşteaptă ca şi celelalte părţi implicate oficial în acest război să adopte poziţii asemănătoare faţă de atrocităţile comise împotriva populaţiei sârbe din Bosnia şi Croaţia. În acest sens, Parlamentul sârb va pune în discuţie, în perioada imediat următoare, un act care să condamne crimele asupra sârbilor în timpul războaielor din fosta Iugoslavie.
Declaraţia de condamnare a crimelor de la Srebreniţa nu este una cerută de vreo instituţie internaţională, ci trebuie privită ca o expresie a dorinţei poporului sârb de a-şi asuma trecutul pentru a construi un viitor european comun alături de vecinii săi.
Publicat și pe cotidianul.ro
Pe roman la disperare il apuca toti dracii. Conform unui sondaj CCSB, multi dintre conationalii nostri ar fi de acord cu introducerea pedepsei capitale, expulzarea romilor care ne prejudiciaza imaginea in afara tarii si a ungurilor care vor autonomie.
Sondajul realizat la comanda Asociaţiei Pro Democraţia arată că 91% dintre români, care susţin un referendum pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea, ar vota pentru acest demers. Mai mult, agresivitatea faţă de semeni a atins şi ea cote alarmante. Datele aceluiaşi studiu spun că aproximativ 89% dintre români, care ar participa la un referendum pe tema retragerii cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului Secuiesc, ar vota pentru.
De asemenea, 94% dintre românii care şi-ar dori o consultare populară pentru retragerea cetăţeniei romilor care încalcă legile în alte ţări şi aduc prejudicii României ar vota pentru excluderea lor din comunitate.
Un alt aspect important este faptul că 72% dintre persoanele participante la sondaj s-au arătat de acord cu afirmaţia “minorităţile trebuie să se supună majorităţii, oricare ar fi poziţia susţinută de majoritate”.
Scandalurile din ultimul timp în care au fost implicate instituţiile statului, dar mai ales cele legate de organismele care ar fi trebuit să asigure respectarea legii din România au lăsat impresia unui sistem justiţiar cu enorme carenţe. Acest fapt s-a transformat într-un sentiment de frustrare şi revoltă în rândul populaţiei, care vede în reintroducerea pedepsei cu moartea o formă de reinstaurare a legii şi dreptăţii.
Psihologii consideră procentul celor care susţin reintroducerea sentinţei capitale ca fiind unul normal şi că acesta reflectă dorinţa oamenilor de pedepsire a vinovaţilor.
”Noţiunea de bine şi rău este adânc înrădăcinată în conştiinţa noastră”, declara pentru cotidianul.ro Mirela Zivari, doctor în psihologie. ”Este un concept mai degrabă religios de pedepsire a răului. Nu percepem pedeapsa cu moartea ca pe un rău împotriva umanităţii. Atât conceptul biblic «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte», cât şi expresia populară «eu te fac, eu te omor» sunt o dovadă a faptului că oamenii percep pedeapsa ca pe ceva firesc. Nu demult în pieţele din centrul oraşelor se organizau execuţii publice la care oamenii asistau ca la un spectacol. Românii nu sunt diferiţi de celelalte popoare de religie creştină.”
Întrebarea care rămâne în urma acestui studiu este dacă disperarea românului, ilustrată de acest sondaj, va avea urmări care să determine adoptarea de către guvernanţi de măsuri care să ducă la îmbunătăţirea traiului omului de rând.
Un act sexual prezentat publicului larg il putem cataloga intodeauna drept pornografie? Exista vreo legatura intre o scena erotica dintr-un film sau o piesa de teatru, un dans de streaptease si o statueta care isi expune organele genitale in piata din centrul orasului?
Cred ca ar fi bine ca de la bun inceput sa clarificam termenii la care vom face referirie. Conform DEX-ului Arta este activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice si care foloseste mijloace de exprimare cu caracter specific, iar Pornografia – scriere, desen, fotografie sau gravura obscena.
Imi aduc aminte, inca de la cursul de estetica din facultate, ca definirea artei este o chestiune extrem de complexa, de aceea nici n-am inteles raspunsul foarte bine. Pe atunci profesorul ne spunea ca daca avem un Michelangelo, dar nu stim ce este si il folosim ca sa acoperim o gaura in perete si-l mai punem si cu spatele la noi, acel tablou devine un obiect oarecare fara nicio valoarea artistica, cel putin in ceea ce ne priveste.
Despre pornografie stiu ce stie orice om care cauta informatii pe internet – deci nu prea multe.
Exista cazuri in care granita dintre arta si pornografie se subtiaza periculos. Situatiile de acest tip sunt cele care starnesc cele mai virulente controverse in randul publicului. Din nefericire insa, argumentele celor care sustin sau combat un anumit punct de vedere, in astfel de imprejurari, deseori se intemeiaza pe convingeri subiective. Aceste prejudecati ar putea explica, intr-o oarecare masura, de ce atunci cand pe coperta unei reviste vedem un nud realizat de un renumit pictor sau fotograf – vorbim despre arta, iar atunci cand apar formele ondulate ale unei domnisoare ne gandim la pornografie.
O chestiune importanta s-ar putea sa fie si menirea unei lucrari. In acest sens, este important sa delimitam ce doreste artistul sa comunice de asteptarile celui care admira opera. Nu intodeauna scopurile celor doua parti implicate coincid. De altfel, ar trebui sa admitem faptul ca privitorul trebuie sa posede un anumit bagaj cultural care sa-i permita asimilarea mesajului transmis. Spre exemplu, daca obiectivul artistului este crearea unei metafore care sa produca mai mult decat un stimul sexual, insa nu este sau nu se face prea bine inteles, s-ar putea ca opera sa sa fie apreciata drept pornografie de catre public. In alta ordine de idei, desenele din Kamasutra indiferent de vechimea lor si valoarea, sa-i spunem artistica, culturala si istorica, tot pornografie raman – au fost create pentru initiere in arta amorului.
De asemenea, felul in care publicul percepe intentia artistului poate face diferenta dintre arta si pornografie. Daca un nud este perceput ca o intentie a artistului de a induce o stare de excitare erotica si nimic mai mult, atunci valoarea artistica a operei s-ar putea sa scape. In acest caz, o actrita care se dezbraca pe scena Teatrului National nu e mai presus decat o domnisoara care danseaza la bara intr-un bar de noapte.
Pe de alta parte, daca este vorba de un artist consacrat in “arta” pornografica, aproape orice va produce va fi privit ca o expresie artistica in aceasta directie. Insa daca luam opera unui artist plastic de renume, sa spunem Salvador Dali, atunci pornografia, oricat de explicita ar fi, trece drept arta.
Operele autorilor mai putin cunoscuti pot parea pornografie chiar daca acestia folosesc nuditatea doar ca pe o forma neconventionala de transmitere a unui mesaj. As aminti aici sculptura lui James Parlin – “The Middle School Science Teacher Makes a Decision He’ll Live to Regret” – care reprezinta o tanara care nu poarta lenjerie intima, in timp ce ii face sex oral unui profesor. Lucrarea a fost expusa in campusul Universitati din Ohio de unde a fost ”cenzurata” dupa ce a scandalizat opinia publica.
Un alt capitol vast al acestui subiect este pornografia in literatura. Nu imi imaginez ca pot epuiza o astfel de tema in cateva randuri, asa ca ma voi limita la cateva referinte.
Primul nume care imi trece prin minte este Marchiz de Sade, un clasic al genului. Din cauza creatiilor sale, a caror obscenitate este infioratoare, dar si a comportamentului trivial – parintele sadismului a petrecut 32 de ani din viata in spatele gratiilor.
Un alt corifeu al genului, ceva mai aproapiat de zilele noastre, este Charles Bukowski.
Oricum, multi scriitori de renume au si creatii deocheate, asa ca nici ai nostri nu s-au lasat mai prejos. Literatura de gen intalnim incepand de la Ion Creanga cu a sa ”Povestea pulii”, continuand cu poetul Geo Bogza – gasit vinovat si inchis la Vacaresti pentru creatiile sale erotice – si pana in zilele noastre, cand rafturile librariilor se incovoaie sub greutatea titlurilor de pe acest segment beletristic.
Un material interesant cu mai multe amanunte gasiti aici , aici si in multe alte locuri.
Link-uri interesante:
http://art-or-porn.tumblr.com/
Cum statea treaba in antichitate:
http://www.apollonius.net/erotica.html
si altele
http://www.cotidianul.ro/pornografia_in_arta-30437.html
http://stirileprotv.ro/show-buzz/erotic/arta-sau-pornografie-tu-ce-crezi-galerie-foto.html
http://www.associatedcontent.com/article/35414/definitional_argument_nudity_art_versus.html?cat=38
http://agonia.ro/index.php/essay/138667/de_la_anarhism,_via_postmodernism,_la_pornografie
http://gramo.ro/forum/index.php?topic=36.0
http://news.softpedia.com/news/Interviu-IN-EXCLUSIVITATE-cu-Cicciolina-ro-21053.shtml
Inspirat de hotărârea preşedintelui venezuelan Hugo Chavez, cu privire la economisirea energiei, Sistemul din România a decis reînceperea programului de sistare a curentului electric. Programul întreruperilor de energie va începe de sâmbătă 27 martie, ora 20.30. Mai multe amănunte aflăm de la Zoli Toth, ambasador Earth Hour.
Pentru amanunte apasa aici… pardon aici.
L-am cunoscut pe Mile. Il cunosteam asa cum se cunosc mai toti sarbii din Romanian intre ei (nu suntem foarte multi, cateva mii). Am terminat acelasi liceu (Liceul sarbesc ”Dositei Obradovici” din Timisoara). A fost cu un an mai mare decat mine. Dupa terminarea scolilor amandoi ne-am indreptat catre presa. El devenise vedeta, eu ma chinuiam cu o colaborare la TVR Timisoara. La intoarcerea sa din Irak l-am avut invitat intr-o emisiune in limba sarba pe care o moderam la studioul local al televiziunii nationale. Atunci l-am vazut ultima data.
Fiecare dintre cei care l-au cunoscut personal il vor purta in amintiri in felul lor. Cred insa ca in amintirea celor mai multi Mile Carpenisan va ramane un ticnit care alearga, doar cu microfonul in mana, printre focurile de arma, umar la umar cu militarii inarmati pana in dinti. Avea acea doza de nebunie care te ajuta si iti da curajul sa te arunci in flacari pentru a relata lumii dramele unor oameni lipsiti de ajutor. A transmis din cele mai fierbinti locuri de pe glob, despre fapte la care multi dintre noi inchideam ochii ingroziti chiar si atunci cand le priveam la televizor. Prin daruirea sa, Mile si-a castigat respectul colegilor reporteri si al militarilor pe care ii insotea in misiuni, dar si al celor pentru care isi risca viata ca sa fie informati – publicul.
Gandurile catorva camarazi de arme le gasiti pe cotidianul.ro
Neka mu je vecna slava!
Se da o problema imposibila de matematica pe care niciun calculator din lume si niciun matematician timp de mai bine de o suta de ani nu au putut-o rezolva.
Un rus obisnuit, sa-i spunem Grigori, afla despre problema, isi cumpara un litru de vodca si un caiet studentesc. Se imbata muci. Pune creionul pe hartie si rezolva problema in juma’ de ora.
Afla americanii. Panica generala. Intrunesc de urgenta o comisie la Institutul de matematica din Boston si hotarasc sa trimita reprezentanti la St Petersburg (de acolo era rusul). Ajung astia, bat la usa… nimic. Bat mai tare, se aud niste sticle goale rostogolindu-se si un bombanit.
- Cine e? – intreaba mahmur cel din apartament.
- Suntem din America, de la Institutul de matematica, am venit sa va oferim un milion de dolari pentru rezolvarea problemei.
Usa se crapa putin. Pentru o fractiune de secunda isi face aparitia un cap cu parul lung-ciufulit si cu o barba neingrijita. Apoi se tranteste la loc.
- Plecati! Lasati-ma in pace! – striga Grigori prin usa inchisa. Nu am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie! Nu sunt interesat de bani sau faima. Nu vreau sa fiu expus ca un animal la Gradina Zoologica. Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de success, de aceea nu vreau ca toată lumea sa se uite la mine.
Auzind galagie isi facu aparitia pensionara de la parter:
- Sunteti de la deratizare? Am depus o mie de reclamatii la primarie. Nu-l inteleg pe omul asta cum poate sa traiasca asa. Are numai o masa, un taburet si un pat cu o saltea murdara lasata acolo de vechii proprietari ai apartamentului, niste alcoolici care i-au vandut locuinta. Incercam sa scapam de gandacii din bloc, dar se ascund în apartamentul lui. Slava Domnului ca ati ajuns. In sfarsit vom scapa si noi de gandaci.
* Conjectura lui Poincaré, prima dată enunţată de matematicianul francez Henri Poincaré în 1904, este aceea care spune că dacă într-un spaţiu închis tridimensional orice arc de cerc închis se poate micşora până la un punct, acest spaţiu este echivalent din punct de vedere topologic cu o sferă tridimensională. sursa: wikipedia
Stirea: cotidianul.ro
Publicat și pe cotidianul.ro
Urlăm de ani de zile că justiţia nu-şi face treaba, iar când în sfârşit bagă la pârnaie doi-trei primari mai de Doamne ajută, se găsesc câţiva deştepţi să iasă în stradă să ceară eliberarea lor. Inconştienţi în naivitatea lor, că sunt doar actori cu roluri secundare într-o piesă regizată în altă parte, în cu totul alt scop.
Banii pot cumpăra multe, însă aici e vorba de mai mult – e vorba de frică. Frica de pierdere a privilegiilor şi poate că nu doar atât.
Aş încerca un exerciţiu de imaginaţie: mii de newyorkezi adunaţi în Times Square într-un protest de susţinere a primarului condamnat pentru corupţie. Condamnare pusă la cale de Casa Albă pentru a distrage atenţia de la prăbuşirea economiei americane.
La arestarea lui Cristian Anghel, primar de Baia Mare, consilierii locali au săpat tranșee în jurul său și au adoptat, în regim de urgenţă, o hotărâre de consiliu prin care cereau amânarea executării pedepsei.
Şi-au scos şi familiile în stradă. Nimeni nu se gândea la consecinţele gestului său. Nimeni nu se gândea că a sărit în apărarea unui om care era osândit pentru abuz în serviciu în formă calificată. Un om care a cheltuit aiurea 400.000 de euro, cel puţin acesta este verdictul judecătorilor, şi este condamnat la închisoare printr-o sentinţă executorie, definitivă şi care nu mai poate fi atacată.
Un alt dosar în numele căruia presa defrişează pădurile ţării este Antonie Solomon. Edilul Craiovei este acuzat de mită, fals intelectual şi uz de fals. Solomon este bănuit că ar fi luat 50.000 de euro pentru construirea unui hipermarket şi încă 10.000 pentru ca o linie de transport în comun să aibă staţie în acea zonă. Mai mult, conform unor surse, la reţinerea primarului s-a găsit suma de 200.000 euro în una din casele sale, probabil economisiţi din salariu. Chiar dacă faptele nu se vor dovedi, simplul fapt că asupra primarului planează o bănuială de corupţie ar trebui să-i facă pe cei din jurul său să fie mai precauţi în gesturi şi declaraţii.
Nu mai puţin celebru este cazul primarului de Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, condamnat printr-o decizie definitivă şi irevocabilă la trei ani şi şase luni de puşcărie. Acesta a fost susţinut de un academician (Răzvan Theodorescu) şi de un publicist (Dinu Săraru), care îl doreau cetăţean de onoare al urbei pe care o fura cu neruşinare.
Tot acest spectacol grotesc, devenit normalitate, la care asistăm de câteva luni, nu este altceva decât o diversiune penibilă pusă la cale pentru a distrage atenţia de la esenţa problemei. Sacrificarea pionilor ascunde neputinţa Alesului de a lua deciziile care se impun.
Ceea ce ştie Alesul este că românului îi place circul, ceea ce nu ştie este că acum atenţia îi este distrasă de chiorăitul maţelor – o chestiune de nuanţă şi de durere.
N-am mai scris de mult. N-am prea avut timp. M-am implicat intr-un proiect important.
Am ajuns in locul in care multi au visat sa ajunga. Din pacate nu m-am prea corelat cu momentul.
Intru in lupta cu o mana de oameni nu foarte pregatiti si cu un moral dezastruos. Avem de aparat un blazon sub a carui greutate ne cam tremura genunchi, dar sunt hotarat sa castig sau sa cad luptand.
Ma simt ca si cum as fi numit la comanda unei armate decimate care asteapta ca goarna sa sune retragerea – capitularea fiind doar o chestiune de timp. Ostasi sunt insa mult prea demni sau incapatanti, curajosi sau nebuni ca sa ridice steagul alb. Nimeni nu vrea sa-si pateze onoarea prin acest gest. Sacrificiul suprem ramane singura optiune. Daca vom invinge vom fi eroi, daca vom fi infranti nimeni nu-si va aminti de noi. Deci nu avem ce pierde.
Multi dintre cavalerii care ar fi trebuit sa ne fie alaturi nu au aparut pe campul de lupta, dar nu sunt eu in masura sa-i judec.
Cu toate acestea, intru in lupta cu respect pentru munca celor care au trecut pe aici si, mai ales, a celor care au ramas.
Lupta trebuie dusa pana la capat. Orice ar insemna acest capat.
Al Noulea Cer este garsoniera de la etajul noua din Titan in care incerc sa ma regasesc in fiecare dimineata si sa imi adun fortele pentru o noua zi. Cateodata (in ultimul timp tot mai des) am nevoie de meditatii in munti sub cascade. Evident, ma multumesc cu dusul, alteori o raza de soare e suficienta.
Ador inaltimile, visul meu este sa zbor in spatiu, de aici detaliile nu mai sunt asa de importante si lumea e frumoasa. Dar, din pacate, in fiecare zi trebuie sa apas tasta P din cabina liftului pentru a reveni cu picioarele pe Pamant. Oare cum se simt ingerii pazitori cand coboara la munca? Isi iau cizmele de cauciuc si salopeta? Aseara pe strada am vazut o doamna respectabila care injura pe cineva la telefonul mobil in timp ce isi facea cruce pentru ca tocmai trecea pe langa o biserica.
Imi plac orasele mari, freamatul multimilor. Sunt pline de imprevizibil si te fac sa simti ca traiesti. Daca plec din oras, dupa doua zile ma plictisesc si vreau inapoi. Totusi, nu-mi plac jocurile de puzzle cu rezolvare oricat de spectaculoase ar fi. E ca si cum ai trai intr-o viata deja traita in care stii ce va urma. Sau invers. Nu imi plac vietile traite. E ca si cum ai dezlega un puzzle cu rezolvarea in fata.
Si atunci ce faci? Te sinucizi?
Sunt mult prea las (sau curajos) pentru asa ceva. Cand am fost reporter am urmarit un caz de sinucidere a unui om foarte bogat. S-a dus in subsolul vilei sale luxoase, si-a legat cravata de o teava si a incercat sa se spanzure, dar cravata a cedat. Apoi a luat liftul care il ajuta sa urce cele doua niveluri ale vilei si s-a aruncat de pe terasa in piscina goala. De data asta i-a iesit. Niciodata n-am inteles sinuciderile in randul milionarilor. Cica avea probleme in afaceri, avea datorii. Nu-l judec, dar intamplarea m-a pus pe ganduri.
E greu sa incepi de jos mai ales daca n-ai fost niciodata acolo. Dar cat de jos inseamna jos? Cei care cad de mai multe ori de la inaltimi din ce in ce mai mari se obisnuiesc? Cred ca exista o legatura intre otrava si cadere, daca o iei in doze mici devi imun, dar daca iei o doza mai mare deodata – mori. Pentru cei care au luat-o deseori de la zero e ca un sport extrem, le place sa riste totul, sa simta andrenalina pulsand in vene si nu le e frica de cazaturi.
Apropo, cred ca de asta coboara ingerii pe pamant – sa o ia de la inceput. E sportul lor extrem preferat.
Ma bucur ca ceva mai mult de 50% dintre romanii cu drept de vot au inteles in sfarsit cat de important este sa te duci sa dai cu stampila atunci cand tara are nevoie de tine. Dar unde sunt ceilalti (aproape) 50%?
Impresia generala este ca alegerile din Romania si campionatul intern de fotbal au foarte multe lucruri in comun. Printre altele, prezinta un interes scazut din partea publicului si nu sunt castigate intodeauna de cel mai bun ci de cel care are mai multe valize pentru blaturi. Autocare cu “ultrasi” au fost organizate de ambii finalisiti, ceilalti, cu posibilitati mai reduse, au mizat naiv pe corectitudine si pe faptul ca suporterii lor pot urla mai tare decat pot ceilalti fura sau, mai nou, manipula.
In fine, fiecare cu mogulul sau si institutul sau de sondare. Nu asta ar fi problema daca dupa castigarea campionatului intern nu ar incepe cupele europene.
Important este ca cel care va reprezenta Romania in Europa sa fie in stare, daca nu prinde primavara europeana, macar sa treaca de turul doi preliminar.
Si daca fotbalul e cel mai important lucru dintre lucrurile neimportante, iar infrangerile ne ustura un pic dar trec repede, de politica depind sanatatea noastra, educatia noastra, agricultura noastra si tot ceea ce tine de un trai normal.
Nu stiu ce realizari va aduce noul cincinal prezidential, dar sper ca va aduce cateva puncte in plus la ratingul de tara si ca in viitorul apropiat vom juca si noi direct in grupele Ligii Campionilor fara sa mai fim nevoiti sa trecem de doua, trei tururi preliminare cu echipe din Albania, Macedonia, Bosnia, Moldova sau Belarus.
Hai Unirea! Maine jucam pentru primavara europeana!
Bucuresti, 13 noiembrie 2009 (vineri), in plina campanie electorala pentru presedintie.
Pe strada, in zona statiei de metrou Piata Sudului din sectorul 4, am vazut o scena care daca n-ar fi tragica ar fi un banc aproape reusit.
Afisul este al unui candidat care nu conteaza, dar sloganul se potriveste:
SUNT ROMAN SI NU SUNT DE VANZARE
(scuze! – poza e facuta cu mobilu’)
Binecunoscutul cliseu „o imagine cat o mie de cuvinte” ar putea parea putin pentru ceea ce gasim pe www.socheso.ro/blog. In ceea ce ma priveste, pentru lucrarile lui Sorin Sorasan, o mie de cuvinte ar reprezenta doar prefata. Paradoxal (poate), ceea ce face Sorin am putea defini si printr-un singur cuvant – ARTA.
Nu pot emite o judecata de valoare profesionista asupra realizarilor sale artisitice – nu ma pricep deloc la asta, dar pot spune ca imi place ceea ce vad. Fiecare dintre voi are dreptul la propria opinie, asa ca va las sa trageti singuri concluzii.
Insa, mi se pare interesant „stilul” din spatele lucrarilor. Sunt oameni care parca vin din alta lume. Care ne privesc si parca nu ne inteleg, pe care ii privim si parca nu-i intelegem.
Nu stiu foarte multe despre Sorin, am colaborat la cateva proiecte, iar imaginea pe care mi-a lasat-o este aceea a unui tip obisnuit cu un aer foarte ardelenesc – cateodata, enervant de calm.
E placut sa privesti oameni care traiesc intr-o lume a lor, pe care agitatia cotidiana a Bucurestilor nu-i atinge. Au un ritm al lor si nu se lasa scosi din el – ei sunt dovada teoriei relativitatii – timpul lor curge mai lent. Evident, artistii prin definitie sunt sariti de pe fix, altfel nu pot crea, sau cei care nu sunt sariti nu sunt artisti, cel putin nu sunt artisti buni – as avea cateva exemple, dar nu conteaza.
Sorin locuieste cu chirie in Bucuresti, lucreaza la o agentie publicitara (veti afla care daca intrati pe blogul sau) si, lucrul cel mai important, face ceea ce ii place. Banii? Niste hartii de care te folosesti sa-ti platesti chiria, cumperi mancare, bere, tigari si sa mergi la… Vama, sa zicem.
Restul este arta.
O banda desenata (BD) reprezinta un mijloc de comunicare pe cale grafica, alcatuit cu ajutorul imaginilor si, adeseori, a cuvintelor, in scopul de a ilustra un fir narativ. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Band%C4%83_desenat%C4%83 si http://ro.wikipedia.org/wiki/Carte_de_benzi_desenate)
Nu vreau sa trec in revista toata istoria benzilor desenate din Romania, care exista, dar care poate sa incape intr-un rezumat pe jumatate de A4. Inainte de 89 veneau de afara. Nu erau prea multe – pe vremea aceea le spuneam pifuri - dupa celebrul Pif si Hercule, mai era Rahan si inca cateva tentative autohtone. Astazi sunt mai multe, dar editorii au ramas fideli BD-urilor create pentru copii si adolescenti. Chioscurile sunt pline de benzi cu Mikey, Donald, Spioanele – Totally Spies, Scooby Doo, Powerpuff girls sau cu Spider-Man, Superman, X-Men.
Cu toate acestea e o discrepanta imensa intre piata benzilor desenate de afara si cea de la noi. In ultimii ani, cateva aparitii si evenimente au mai pus doua-trei caramizi la fundatia culturii BD din Romania, dar suntem inca departe de ceea ce inseamna ea in tari precum Italia, Franta, SUA sau Japonia.
Conationalii nostri din vestul tarii (mai ales cei vorbitori de limba sarba, dar si cei de maghiara) au avut norocul de a gusta din farmecul benzilor desenate occidentale aduse pe filiera sarbo-croata si maghiara. Cele doua tari vecine si prietene au urmarit (si datorita regimurilor politice mai permisive) mai indeaproape evolutia acestui fenomen si l-au adus pe piata cu mult inainte de 89.
Tin minte ca inainte de Revolutie, copil fiind, de fiecare data cand cineva calatorea in Serbia (pe atunci R.S.F. Iugoslavia) il rugam sa-mi aduca cateva benzi desenate. Faceam colectie. Aveam cateva sute si le dadeam la schimb pentru altele pe care nu le citisem.
Serialul meu preferat de banda desenata este Alan Ford (http://en.wikipedia.org/wiki/Alan_Ford_(comics)). Alan Ford e o BD pentru adulti, nu ma refer la pornografie - cu toate ca exista si de acest fel, ci la publicul tinta din punct de vedere al varstei. Creatorii benzii sunt doi italieni – scenaristul Luciano Secchi (Max Bunker) si desenatorul Roberto Raviola (Magnus).
Pe scurt. In aceasta BD este vorba de o organizatie secreta (TNT) care isi desfasoara activitatea sub paravanul unei florarii. TNT este condusa de un batranel paralitic (Nr. 1), foarte avar, despre care nu se stiu prea multe. Alaturi de Nr. 1 in grupul TNT ii mai intalnim, printre altii, pe naivul Alan Ford, certaretul nasos Bob Rock, cleptomanul Sir Oliver (Il Conte Oliver), The Boss – teoretic mana dreapta a Nr. 1, Jeremiah – batranul ipohondru si pe inventatorul neamt – Grunf.
Maniera grafica in care este realizata banda, originalitatea personajelor si imprevizibilul actiunii, ca de altfel si “spontaneitatea” replicilor ofera cititorului o mostra de satira sociala si umor negru de o calitate greu de egalat.
BD-urile au inceput sa patrunda si in spatiul on-line (date fiind costurile acestui suport). De curand, un bun prieten de al meu (Zoran Vuxanovici) a lansat site-ul www.webcomics.ro – sper ca acest articol sa-i creasca numarul de vizitatori.
* Arata opulenta, grotescul figurilor si aroganta in inventia compozitiei, caracteristica perioadei capitalismului american.
Nu stiu daca sunt singurul, dar toata povestea asta cu vizita si concertul Madonnei din Romania imi provoaca o stare de greata. Babuta asta care a intrat in al saselea deceniu al vietii si urca in chiloti pe scena, in fata a 60.000 – 70.000 de oameni, imi inspira un sentiment de mila care provine din frustrarea unei doamne care nu vrea sa-si recunoasca varsta. Oricum, astfel de evenimente imi lasa impresia ca sunt organizate din cu totul alte considerente decat cele artistice.
Toata mascarada asta creata in jurul vizitei, asa zisei, regine a muzicii pop e un specatcol jenant, pe alocuri chiar grotesc, gandit special pentru atingerea tintei de vanzari. Asa cum tinea sa precizeze (de trei ori in aceiasi interventie), in seara concertului, si un mare reporter de la ProTV (nu-i retin numele ) – turneul va aduce incasari de 400 milioane dolari. Parca acest mercantilism exagerat nu e in spiritul nostru balcanic. Productia de evenimente si stiri “senzationale” care nu aduc nimic senzational si care au ca singur scop incasarea unor sume uriase de bani imi irita chakrele si imi da peste cap tot campul energetic.
In fapt, tot balamucul asta nu e nimic mai mult decat o strategie de promovare, tipic americana, expirata inca din timpul Razboiului Rece. Stilul agresiv de impunere a unor non-valori drept artisti doar prin actiuni de propaganda (si astea invechite) reflecta, pe de o parte, incapacitatea de a inova intr-un domeniu precum marketingul, iar pe de alta, incapacitatea de a aduce in fata publicului artisti veritabili.
Ma calca pe nervi. Pur si simplu nu-i pot suporta pe snobii care la fiecare doua cuvinte in limba romana trebuie sa bage si unul in engleza. Doar, doar s-or prinde ceilalti ca stiu si ei cateva cuvinte in engleza. Cred ca mi se trage de la o fosta sefa care in loc de “nu cred ca e o idee buna” sau “imposibil imbecilule” sau, dupa plac, o injuratura marca Ferentari, prefera o expresie mult mai academica – No fucking way.
Lasand deoparte faptul ca, intr-adevar, unii termeni sunt intraductibili si faptul ca exista un argou al fiecarui grup socio-profesional sunt mult prea multi cei care nu se pot abtine in a debita niste aberatii monumentale. In orice caz, daca nu stii engleza si vrei sa eviti momentele jenante, in care zambesti ca un prost prefacandu-te ca te-ai prins despre ce este vorba, ar fi bine, cand iesi din casa, sa nu-ti uiti dictionarul englez-roman de jargon.
Imi aduc aminte de o intamplare (de anul trecut) care mi se pare senzationla si care ar putea sa tina prima pozitie, mult timp, intr-un top de profil (la ce top-uri se fac astazi sigur trebuie sa fie si unul de felul acesta). S-a intamplat la un eveniment din seria Strategic sustinut de Campaign Romania si revista Biz: Strategic Branding- Forum despre strategie, creatie si design in branding care a avut loc in septembrie 2008 la Hotelul Crowne Plaza din Bucuresti. Era un eveniment cu participare internationala. Toti vorbitorii care si-au tinut discursurile in limba engleza si-au cerut scuze ca nu vorbesc romana cu toate ca exista traducator. La un moment dat ajunge randul unei domnisoare de pe meleagurile mioritice sa-si dea drumul la corzile vocale:
- Vreau sa-mi cer scuze fata de oaspetii nostri, dar eu voi vorbi in limba romana ca sa ma fac mai bine inteleasa.
Oau! Cum? In romana? Dar… a continuat intr-o romano-engleza impecabila – va mai aduceti aminte spotul cu taximetristul din campania “Vorbiti afacereza?”, pai aia erau la grupa de incepatori. La un moment dat a reusit sa atinga perfectiunea: … si pentru ca am un self esteem destul de low…
De curand am fost la Paris. Ce cautam la Paris e o alta poveste pentru o altadata.
Paris. Tour Eiffel, Notre-Dame, Arcul de Triumf, Versailles, Luvru, Sacre Coeur, Sena. Visam cu ochii deschisi. Cu patru luni inainte am sunat la Accor si am facut rezervare la un Ibis (doua stele) aproape de metrou. Nu sunt genul care isi ia cazare la cinci stele all-inclusive si sta toata ziua prin oras. De la Blue Air am luat doua bilete dus-intors. Totul era pregatit.
In fine, a ajuns si ziua plecarii. M-am trezit devreme, de fapt nici nu cred ca am dormit foarte mult. Aveam emotii ca in prima zi de scoala, zburam, pentru prima data in viata spre Paris, si pentru prima data, dupa aproximativ 20 de ani, urcam intr-un avion.
Prima impresie. La Paris se vorbeste franceza si sunt multi negri. Nu e adevarat ca francezi nu vorbesc engleza. Extraordinar de mizerabil, mai ales la metrou. Oriunde se poate au pus o taxa. Am avut impresia ca au tarif pentru orice, cred ca un ghid bun ar putea sa-ti aranjeze si o intalnire cu Sarcozy. Intr-o noapte, in timpul sejurului, am avut un vis care ar putea ilustra senzatia pe care o traiam: se facea ca ma plimbam pe stradutele din Cartierul Latin parizian, cand deodata, nu stiu de unde, apare langa mine un ghid care imi ofera, in schimbul unei taxe simbolice de 1 euro, extraordinara posibilitate de a ma vedea si de a da mana cu mine insumi.
NOI DOI Mi s-a facut foame. Sa vorbim despre bucataria frantuzeasca. Cel mai tare restaurant francez e „autoservirea” Carrefour – o stim din Romania, restu’ uitati. Scump si prost. Sau cum ar zice un prieten de al meu Pepsi – fara zahar. Pai la noi mananci mult si bine si te imbeti manga, tu si inca vreo doi prieteni, cu 100 de euro. La Paris – NU. Mancarea e scumpa. Se serveste putin – cica gustul conteaza – care gust?! Oricum, daca ti neaparat, cel mai bine se mananca la McDonald’s. Nici restaurantele nu m-au dat pe spate – cel putin eu n-am intalnit unul pe placul meu sau poate ca sunt mult prea pretentios. Sunt mici, inghesuite, fara pic de simt estetic, iar terasale sunt asezate foarte aproape de carosabil asa incat esti nevoit sa mananci cu toba de esapament in gura. Oricum, probabil ca au si ei ceva restaurante mai rasarite, dar nu pentru muritorii de rand.
Sunt cateva locuri faine de vizitat, daca vrei sa „simti” Parisul ar fi bine sa le eviti. Sunt aglomerate, zgomotoase si …
cam atat. Nici umbra de romantism. Evident nu poti, odata ajuns la Paris, sa nu vezi Turnul, sa nu petreci vreo zece ore incercand sa intelegi ceva din Luvru sau sa nu dai o tura pe Champs-Elysees poate chiar sa te inchini la Notre-Dame sau Sacre Coeur, sa nu dai o fuga pana la Versailles ori sa nu savurezi o croaziera pe Sena. Sincer, mie mi-a placut cel mai mult la Disneyland. Apropo de Luvru, cat Egipt am vazut acolo cred ca nu gasesti nici pe malul Nilului, am impresia ca in patria faraonilor nu au ramas decat piramidele si asta pentru ca erau mult prea greu de transportat in muzeele europene.
Totusi, Parisul este o superba poveste de… marketing turisitc, iar francezi sunt niste povestitori de exceptie.
Scriu, chiar daca prost, pentru ca desenez groaznic.
