Cancerul este boala societății moderne, neadaptarea organismului la schimbările mult prea ample și bruște care au intervenit în modul nostru de a trăi. Mulți dintre noi suntem afectați de această boală crudă. Dacă, din fericire nu suferim de ea, cu siguranță avem, sau am avut, pe cineva apropiat în suferință. Este greu să treci peste șocul aflării veștii că tu sau cineva apropiat este diagnosticat cu cancer. Cu atât mai greu este sa lupți, în fiecare zi, pentru dreptul de a trăi. Însă, curajul și încăpățânarea bolnavilor de a învinge sunt vitale pentru supraviețuirea noastră. O mână de ajutor întinsă celor care se află acum pe câmpul de luptă ar putea salva, în viitor, viețile multora dintre noi.
Am fost aseară la concertul Symphoenix de la Sala Palatului. Am ajuns pe la 18.30, cu juma de oră mai devreme. În fața scărilor de la intrarea principală vreo 30 de motociclete blocau accesul pe scări. Tineri de toate vârstele, unii pletoși, alții mai puțin, dar cu pletele în suflet, geci din piele țintuite, un costum și o cravată pe ici pe colo.
Mai erau și câțiva bișnițari care încercau să supraliciteze un bilet de intrare, nu cred că au avut prea mare succes.
În timp ce așteptam să se rupă lanțurile de la porți și să năvălim în sală, un cuplu de tineri se lipise de ușa de la intrare. La prima vedere, nimic neobișnuit, având în vedere că mă aflam la un concert de rock. Însă mi-a atras atenția bandana fetei – era legată peste ochi. Era complet oarbă. Venise să ”vadă” Phoenix cu ochii sufletului, să asculte și să simtă în piept și pe piele vibrația tobelor și a coardelor de chitară.
Am urmărit concertul încercând să-mi imaginez trăirile fetei, de câteva ori m-am surprins cu ochii închiși. Concluzia – Phoenix sună live, poate chiar mai bine, privit prin ochii sufletului.
Un gong, două… luminile. Din stânga scenei apar corul și orchestra simfonică sub bagheta magică a dirijorului Daniel Jinga, iar din dreapta fără falsă pompă și emfază inegalabilul Phoenix.
Alături de Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Țăndărică, Cristi Gram, Bogdan Bradu, Ionuț Contras, Volker Vaessen, Dzidek Marcinkiewicz pe scenă mai urcă Moni Bordeianu, tenorul Vlad Miriță, Tina Munteanu – prim-solista operei române – și Adrian Petrescu, prim oboist al Filarmonicii “George Enescu”.
”Mă bucur că avem ocazia să concertăm în fața unei săli aproape pline”, spune, vizibil emoționat, Covaci – mai spune câteva cuvinte apoi pune mâna pe chitară și aruncă în difuzoare primele acorduri ale unei seri de rock de povestit nepoților.
Spectacolul a început timid, poate din dorința rockerilor de a-i ajuta pe simfoniști să se acomodeze cu atmosfera. Au urmat ceva probleme tehnice, inerente, după spusele lui Nicu Covaci, apoi câteva improvizații extraordinare (aproape că ai fi spus că sunt regizate).
Phoenix părea un vechi motor diesel care se încălzește greu, mai trăgea sporadic câte un rateu, dar ușor-ușor a început să duduie declanșând “Apocalipsa” (faină melodie).
Replica lui Covaci ”să nu uităm totuși că suntem la un concert de rock’n’roll” dezlănțuie nebunia. Țăndărică, în zi de grație, rupe bețele la fiecare solo, chitarele urlă, iar corul și orchestra completează o atmosferă incredibilă. Totul era ca în zilele de glorie.
După mai bine de două ore legendare – “Strunga”, “Nunta”, “Mica ţiganiadă”, “Baba Novac”, “Negru Vodă” și mult altele -, spectacolul se încheie apoteotic prin interpretarea melodiilor “Phoenix” și, evident, “Andrii Popa”.
Noua arma, in lupta impotriva nemiloasei boli, se numeste HIFU.
Metoda HIFU – HCU este un tratament conformaţional neinvanziv, cu ultrasunete de înaltă intensitate focalizate, care rezolvă fără dureri şi fără alte costuri biologice excizia definitivă a tumorilor localizate în ficat, rinichi, oase, sân, pancreas, ţesuturi moi.
Mai multe amanunte gasiti in interviul de pe cotidianul.ro
”Un doctor chinez trateaza romanii de cancer” – interviu pe Cotidianul.ro – prima parte aici, partea a doua aici
Ia uitati care e problema acum – zidul din jurul Parlamentului. Incredibil.
Ce pensii, somaj, constitutii, criza, economie, autostrazi? Garduletul din jurul Casei Poporului e cel care blocheaza reforma si masurile anticriza. Anastase vrea sa-l darame, Geoana parca ar fi de acord, Nastase propune si el, la misto, cateva gauri prin el. Zici ca i-am votat pe astia sa faca glume. Aproape ca mi-au dat lacrimile de atata ras.
Cum ar fi sa facem si noi precum muntele cu Mohamed?
Sa mai inaltam un pic zidul cu pricina, sa intindem ceva sarma ghimpata, sa montam si niste gratii mai solide la porti. Apoi sa punem un lacat cu cifru si sa ne facem ca am uitat combinatia vreo cateva decenii. Sa vedem daca se schimba ceva.
Fostul ministru al Transporturilor, actualul preşedinte al României, a preferat să sară peste Carpaţi cu elicopterul, măcar până la Oradea, pentru a evita traficul mizerabil de pe virtuala A3 – Autostrada Transilvania. De acolo era simplu să ajungi în Polonia folosind autostrăzile celor care le au.
Nu aş vrea să vorbesc despre gestul fostului preşedinte polonez Lech Kaczynski, care a preferat să rişte viaţa sa şi a celor dragi pentru a nu ateriza pe un alt aeroport decât cel din Smolensk – ”doar” pentru încărcătura simbolică pe care o putea căpăta gestul său. Paradoxal, însă, acest gest de curaj şi demnitate a scos la suprafaţă laşitatea unui alt preşedinte – Traian Băsescu.
Din păcate, nu este prima dată când Băsescu recurge la o acţiune care îi jigneşte pe români. În 2006, preşedintele a preferat să fie operat la o clinică din Viena, dând o palmă grea sistemului sanitar românesc.
Sistem în mîinile căruia îşi pun vieţile şi cei care l-au întronat la Cotroceni. De multe ori când merge în Harghita şi Covasna, Traian Băsescu zboară cu elicopterul şi, odată ajuns acolo, se mută în maşinuţa sa modestă pentru a le vorbi localnicilor şi ziariştilor.
Noi, românii de rând, ne cunoaştem mult prea bine drumurile cârpite. Cunoaştem fiecare groapă din asfaltul patriei, nu avem elicoptere cu care să survolăm ţara, aşa cum o face preşedintele. Ştim cât costă medicamentele, şpăgile, ştim şi cum e în spitalele noastre şi cât ne doare lipsa de profesionalism a celor care ar trebui să le conducă, n-avem bani să ne operăm la Viena.
Dureros este felul în care preşedintele sare peste ţară. Peste ţară şi peste cetăţenii ei care, naivi, mai cred în minciunile despre un viitor mai bun şi mai demn.
