Boris Velimirovici

M-am născut în Banat, pe malul românesc al Dunării.

În comuna mea natală, Pojejena, pe lângă sârbii majoritari, trăiau și trăiesc români, pemi (cehi), unguri, nemți și câțiva țigani. Ne jucam împreună, mergeam la școală împreună, sărbătoream împreună. Niciodată nimeni nu s-a simțit discriminat.

Odată ajuns la Bucureşti, la sfârșitul anului 2003, am observat că există o anumită tensiune cu privire la drepturile minorităților. Știu că abordând acest subiect, în calitatea mea de minoritar, pot fi acuzat de subiectivism. Și totuși, consider că nu e bine să lăsăm această marotă să revină la suprafață ori de câte ori cineva dorește să o folosească pentru a distrage atenția de la problemele cu adevărat importante ale societății noastre.

Nu am pretenția că voi reuși în câteva rânduri să luminez pe cineva, doar încerc un exercițiu de gândire laterală.

De curând s-a stârnit o nouă polemică cu privire la legea învățământului în limbile “naționalităților conlocuitoare”. Ca să fiu mai precis, minoritatea maghiară e cea care “deranjează” pentru că își dorește ca în școlile cu predare în limba maghiară istoria și geografia României să fie în ungurește.

De la bun început vreau să spun că mi se pare normală obligativitatea învățării limbii oficiale a statului în toate școlile din țara respectivă. Însă trebuie să ținem cont și de faptul că peste 10% din populația României (cam cât are Bucureștiul) nu este de naționalitate română. Iar acești cetățeni, care plătesc taxe și impozite statului român, au și ei dreptul de a-și păstra cultura, obiceiurile și limba maternă. Nu cred în abordările de genul: dacă sunt de partea noastră a graniței, trebuie să facă cum vrem noi, majoritatea. Granițele se schimbă mereu, există cazuri în care oamenii se nasc într-o țară, trăiesc în alta și mor în cu totul alta, fără ca măcar să fi părăsit o dată satul natal. Prin urmare, nu trebuie să privim argumentul teritorial ca pe o axiomă.

Fiecare popor trebuie să aibă grijă de oamenii săi, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. De aceea, acordarea cetățeniei ungurilor din Transilvania nu mi se pare o problemă pentru România, cum n-ar trebui să fie nici acordarea cetățeniei române pentru românii din afara granițelor României. Evident, cetățenii care aparțin unei minorități au obligația, în primul rând cea morală, să fie loiali țării în care trăiesc.

Am fost întrebat, acum câțiva ani, de un prieten, român, ce țară iubesc mai mult, România sau Serbia. Înainte de răspuns vreau să spun că întreabrea mi se pare una de felul pe cine iubești mai mult – pe mama sau pe tata.

Cei din diasporă își iubesc țara mamă mai mult ca pe o chestiune spirituală, nu o văd ca un teritoriu îngrădit cu sârmă ghimpată, păzit de grăniceri înarmați până-n dinți și vameși la porți. Țara mamă e mai mult o stare de spirit și mai puțin o chestiune materială. Nu mă refer doar la minoritarii din România, ci și la românii din Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Serbia sau la oricare alt minoritar aflat în orice altă țară din lume. Nu putem cere oamenilor să renunțe la ceea ce sunt – la istoria, cultura și limba lor – doar pentru a fi ceea ce am vrea noi să fie.

Revenind la întrebarea prietenului meu român – răspunsul meu a fost: iubesc România din toată inima – este țara în care m-am născut, am crescut, am învățat, m-am căsătorit, trăiesc și, cel mai probabil, voi muri. Serbia, însă, o iubesc din tot sufletul, iar sufletul este nemuritor.

S-ar putea ca răspunsul să fie interpretat ca unul cu o tentă ușor naționalistă, cred, însă, că așa simt toți minoritarii din orice țară a lumii, iar aceasta nu este o crimă. Un om care nu poate înțelege un astfel de răspuns are un handicap și trebuie ajutat.

Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi România mai mult țara unui om născut în România, dar care trăiește, să spunem, în Germania de zeci de ani și îi este rușine să recunoască că este român, decât a unui medic, cetațean român de origine arabă, care salvează viețile pacienților români?

Jucând cartea șovinismului nu facem altceva decât să dăm apă la moară extremiștilor din ambele tabere. Consecințele unui astfel de comportament se pot vedea la sud de Dunăre. Fosta Iugoslavie a reușit sinistra performanță ca în doar 10 ani de război fratricid, alimentat de un ultranaționalism bolnav, să-și ducă propriii cetățeni – indiferent că e vorba de sârbi, croați, macedoneni, muntenegreni, bosniaci – din belșug în mizerie. În loc să fie printre cele mai înfloritoare economii ale Europei, popoarele din fosta Iugoslavie (cu mici excepții, Slovenia) se zbat într-o mediocritate cruntă.

Așadar, respectul și toleranța venite din ambele direcții ar fi, în primul rând, o dovadă de normalitate, dar și de inteligență politică. De asemenea, ar fi un bun început în lupta împotriva unor prejudecăți ce alimentează o ură șovină care la rândul ei poate degenera în exprimări regretabile de ambele părți.

À propos, știți cum se traduce titlul articolului? Trăiască România, țara noastră!

Publicat și pe Cotidianul.ro

Funcția de președinte-director general al televiziunii naționale este una cu rang de secretar de stat, cel puțin neoficial, iar în afara salariului nesimțit aduce și multe alte beneficii. Turcescu e un tip ambițios care s-a săturat de ciugulelile de la o companie privată în care a devenit mâna a treia, Realitatea TV, și s-a gândit să accepte un post de bugetar. Ca să spunem lucrurilor pe nume – post oferit, de către PDL, ca recompensă pentru “imparțialitatea” din timpul campaniei prezidențiale și după. Dar prea puțin mă interesează în toată această poveste moralitatea jurnalistul Robert Turcescu. Cred că mai important este să ne concentrăm pe educația și experiența sa managerială.

Robert Turcescu e licențiat în jurnalism, iar puținele funcții executive pe care le-a deținut s-au soldat cu eșecuri răsunătoare, vezi vechiul Cotidianul și Realitatea FM, unde ocupă în prezent funcția de director executiv. Prin urmare, dacă lăsăm deoparte experiența de gazetar, pe care nu aș vrea să o fac subiectul acestui text, experiența managerială este insignifiantă, ca să nu spunem inexistentă.

Din păcate pentru Robert, experiența jurnalistică nu prea contează când ai de condus o instituție media cu șase canale de televiziune, cinci studiouri regionale plus studioul central din București, cu peste 3.200 de angajați, o cifră de afaceri de 130 de milioane de euro și cu datorii totale de peste 50 de milioane de euro.

Nu este de neglijat nici poziția pe piață a TVR. Audiențele TVR sunt bătute de mai toate televiziunile comerciale, pe mai toate segmentele de vârstă și orele de difuzare, cu alte cuvinte, ratingul și cota de piață ale TVR se află undeva pe la glezna broaștei. Pe marii jucători din piața de publicitate, și asta scăzută cu 50%, nu-i interesează misiunea ta de televiziune publică, ci numărul de potențiali cumpărători la care ajunge spotul publicitar. Dacă mai luăm în calcul și faptul că firmele de stat nu mai au bani să pompeze în “publicitatea” de la TVR, este evident că soluția redresării financiare a postului național de televiziune nu are cum să vină de la un preşedinte-director general numit pe criterii de clientelism politic și fără experiență managerială.

Pe de altă parte, dacă s-a dorit recompensarea lui Turcescu, ar fi trebuit să i se găsească un loc călduț într-o zonă în care nu ar putea produce daune majore, iar în funcțiile de o asemenea importanță să îl numim pe unul dintre băieții noștri din multinaționale care au terminat ceva MBA-uri sau doctorate în management pe afară, că slavă Domnului avem. Boala aceasta a clientelismului e veche și cronică la noi, acum, însă, ar trebui înțeles că în situția în care ne aflăm cel mai bine ar fi să lăsăm profesioniștii să-și facă treaba. În vremuri de restriște clientela politică e mai greu de digerat și pică greu pe stomacul gol al contribuabilului.

Cu tot respectul pentru jurnalistul “imparțial” Turcescu, dar cred că managerul Turcescu nu are ce căuta la TVR. Pentru binele televiziunii naționale, ar fi extraordinar dacă Robert Turcescu ar avea puterea să spună pas acestei oferte. Mai mult chiar, să le sugereze ofertanților săi soluția numirii unui manager de carieră care ar putea prelua postul sub un contract de management cu obiective profesionist stabilite.