Daca incerci pe Google o astfel de cautare vei obtine peste 1,27 milioane de rezultate in 0,07 secunde. Toti dau sfaturi chiar daca nimeni nu le cere. A devenit o moda ca primul post pe blog sa fie ”Cum sa scrii pe blog”. Nu e important ca bloggerul nici macar nu stie sa scrie corect romaneste, daramite sa fie coerent in ceea ce exprima si, cu atat mai putin, sa fie concludent si pertinent.
Oricum, cel mai simplu, atunci cand nu te duce capul, este sa abordezi teme de genul: cum sa scrii pe blog, 15 pasi catre succes, cum sa-ti tai unghile ca un profesionist, 10 sfaturi pentru spalatul urechilor, cum sa stergi praful, 5 trucuri pentru a cuceri o femeie.
Ca sa inchei ca un blogger adevarat, va dau un sfat – nu acceptati sfaturi. In caz ca arde, iar la 112 suna ocupat, cereti ajutor de la cei al caror profesionalism a fost confirmat in timp.
Am fost prins zilele acestea cu vopsitul gardului. Dupa cum vedeti acum avem un gard rosu. In timp ce-mi toceam buricele degetelor sa gasesc o “thema” pentru blog si niste pluguri ca sa iasa brazda bine mi-a filat pe chelie urmatoarea flexiune a cortexului cerebral: ce dracu fac eu aici?
Nu am pornit acest blog din dorinta de a gasi un punct de sprijin pentru a rasturna universul ori sa duc o lupta pentru salvarea balenelor, ursilor polari, ozonului, padurii sau ariciului de mare. Nu sunt filantrop, ecologist, manelist si nici filatelist – sunt un tip banal si neinteresant. M-as bucura daca nimeni nu ar citi acest blog, dar si mai mult daca nu as fi considerat blogger. Cand aud cuvantul acesta (blogger) ma lobotomizez instant. Mi-ar placea ca acest loc sa fie o latrina, sa-i spunem, spirituala, chiar daca suna prea pretentios, unde sa-mi vomit nevrozele. Nu caut un loc intim, ci, din contra, unul public, unde toti cei carora li s-ar putea parea interesant si distractiv sa poata citi si comenta.
Consider ca libertatea de expresie a atins un nou nivel al ridicolului inventand bloggerii. Cu siguranta ati intrat macar odata pe un blog (cel putin pe acesta ) si cu certitudine ati constatat ca cele mai multe sunt o arhiva de copy-paste-uri si filmulete de pe youtube. Oamenii isi fac bloguri pentru ca e la moda. La fel ca blugii Pyramid, guma Turbo sau oracolele din generala. Orice ciuri-buri intra pe un site si in trei minute si-a facut un blog, la fel de simplu ca un cont pe Facebook (alta chestie la moda). Posteaza un filmulet, balbaie trei cuvinte agramate si o poza si se numeste ca e blogger.
Blogurile din categoria personale sunt cele mai expuse la imbecilitate, iar unele ar trebui chiar interzise. Cei care cauta informatii concludente sau o opinie avizata asupra unui subiect trebuie sa fie foarte atenti cand consulta astfel de exprimari cultural-artisitice.
Oricum, problema cu privire la blogurile personale nu e doar a celor care le citesc, ci, mai ales, a celor care le scriu. Bloggerii elucubreaza opinii cu pretentii de postulate sau chiar dogme, fara a avea un minim fundament logic. Imediat ce si-au facut un blog, se cred zeii social-media (un termen care le place). Incearca sa-si castige credibilitatea creandu-si imagine prin laude reciproce, intocmind diverse topuri sau organizad intlaniri cu denuimiri cat mai pretentioase. Bloggerii au impresia ca daca cativa gura-casca ajung, mai mult sau mai putin intamplator, pe fituica lor de pe internet au devenit o forta a naturii. Acestia insa nu sunt nimic mai mult decat niste complexati cu pretentii de pitipoanca de retea care se mandreste cu cat de mult castiga din ”produs”.
Pentru documentare incercati Chinezu.eu, BobbyVoicu.ro, Piticu.ro sau Zoso.ro – mai sunt cativa de care daca nu ati auzit nu va panicati, soarele va rasari si maine.
In fapt, toata puterea si doctrina acestor bloggeri se poate rezuma in cele cateva cuvinte ale mogulului Vintu, consemnate de cronicarul Grigore Timpan: ”Mai baiatule, n-am de gand sa fac nimic nici cu Zoso, nici cu Bobby Voicu, pot sa le dau o spaga, si cu asta, basta.”
Prin urmare, blogurile personale sunt niste halucinogene virtuale care trebuie consumate, cu moderatie, iar blogul de fata nu este cu nimic mai mult.
Da, da! – stiu, e un veritabil exercitiu de dictie, ar trebui introdus ca proba obligatorie la scoala cititorilor de prompter.
Unii imi spun Boris, altii dl Boris, altii incearca: dl Velini…. Veliri …. Vemili….. Veliro… Velimoro… dar renunta repede si trec la dl Boris. Personal ii apreciez pe aceia care, mai mult sau mai putin intamplator, odata ajunsi in situatii in care trebuie sa-mi pronunte numele isi dau toata silinta. Cu toate ca numele meu este unul sarbesc exista si nume romanesti destul de greu de pronuntat. Nu odata, am auzit nume romanesti balbaite si stalcite.
A pronunta in mod corect numele interlocutorului tau mi se pare o dovada de respect. Oricum, nu e o tragedie daca cineva pe strada iti greseste numele, dar cand ajungi la o institutie publica (de exemplu Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara sector 3 Bucuresti) si ceri un act, iar cei de acolo iti gresesc numele intr-un inscris oficial deja vorbim de incompetenta. Nu vreau sa mai aduc in discutie si consecintele pe care, o astfel de greseala, le atrage dupa sine. Cunosc oameni care, din cauza analfabetismului unor functionari, sunt nevoiti sa poarte nume ciudate sau incorect scrise.
Exista, totusi, oameni care ar trebui sa fie in mod special atenti la pronuntia corecta a numelui persoanei careia i se adreseaza, acestia sunt reprezentantii de vanzari. Nu inteleg de ce traineri de vanzari nu acorda mai multa atentie acestui aspect. Ar trebui sa le atraga atentia viitorilor vanzatori asupra importantei pronuntiei corecte a numelui unui potential client. E o chestiune de bun simt, mai ales daca-l suni sa ceri ceva de la el.
Exista si un lucru bun in cazul in care ai un nume “neobisnuit” – nu se uita usor. Daca sun undeva si ma prezint cand revin cu telefonul cei de acolo stiu cu cine stau de vorba chiar daca nu-mi pot pronunta numele.
Numele meu este Borislav Velimirovici si nu sunt frustrat.
) si cu certitudine ati constatat ca cele mai multe sunt o arhiva de copy-paste-uri si filmulete de pe youtube. Oamenii isi fac bloguri pentru ca e la moda. La fel ca blugii Pyramid, guma Turbo sau oracolele din generala. Orice ciuri-buri intra pe un site si in trei minute si-a facut un blog, la fel de simplu ca un cont pe Facebook (alta chestie la moda). Posteaza un filmulet, balbaie trei cuvinte agramate si o poza si se numeste ca e blogger.
