La iniţiativa Guvernului Republicii Serbia a fost constituită, pe data de 3 iulie, prima Adunare a Diasporei Sârbe şi a Sârbilor din Regiune. În cadrul şedinţei de înfiinţare, la care au luat parte preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi mai mulţi membri ai Executivului de la Belgrad, a fost ales primul preşedinte al acestui for, în persona lui Slavomir Gvozdenovici, preşedintele Uniunii Sârbilor din România.
Interviu pe Cotidianul.ro
Publicat și pe cotidianul.ro
Într-un show ieftin, otv-ist, servit pentru a mai îndulcii gustul amar al piramidonului care ne va face bine, Dan Diaconescu este perfect pentru rolul principal. Imaginea sa, în tricou portocaliu, amintind de condamnații americani, cu cătușele la mâini în fața DNA-ului – pare o scena regizată în studiourile hollywoodiene, și numai bună să țină de foame contribuabilului, cel puțin cât durează un mandat de arest preventiv.
Oricine gandește un pic mai mult decât o nucă își dă seama că patronul unei televiziuni de garsonieră nu putea, în numai câțiva ani, în care a plătit amenzi record către CNA, să-și tragă o avere de zeci de milioane de euro – super-mașini, elicoptere, avioane, case. Televiziunile trăiesc din publicitate – cel puțin teoretic – numai că nici dracu nu cumpără publicitate la OTV. Datele financiare oficiale ale societății confirmă ca sunt puțini cei care se lasă convinși să apară cu spot în prime-time-ul otevist între un dans din buric al Magdei Ciumac, pe masa lui Diaconescu Direct, și o descântare a adevăratei fiice a mamei Omida. Oricum, misterul averii lui Diaconescu îl vom afla, cu siguranță, de la Elodia – transparența jocurilor de culise este cea care umflă carotida.
Nimeni nu contestă evidența, șantajul în presă nu e ceva nou, este o boală veche care i-a imbogățit pe mulți, dar de acest aspect ar trebui să se ocupe instituțiile abilitate. Și totuși, nu putem arunca în aceași cloacă dejecțiile șantajiste ale unor indivizi penali și munca adevaraților jurnaliști, a celor care își petrec zile și nopți, de multe ori chiar săptămâni în documentare și investigații, își cântăresc fiecare cuvânt pentru a nu denatura realitatea și mai ales, chiar dacă n-au bani de bilet de autobuz, nu se lasă cumpărați.
Se vede de pe Marte că spectaculoasele dezvăluriri, despre ”lucrătorii din presă”, se potrivesc la fix în scenariul președintelui care are ca scop subminarea credibilității breslei găzetarești cu intenția vădită de închidere a principalelor guri de foc ale mogulilor.
Stilul de a acoperii o problemă prin crearea unui scandal este o diversiune care tradează maniera băsesciană, însă, de această dată, strategia gândită în pivnițele Cotroceniului s-a dovedit mult mai subtilă decât se așteptau unii. Când gloata a mușcat momeala cu arestarea patronului Televiziunii Poporului și în timp ce se holba la dansul ursului plimbat încatușat între Parchet și arest – CSAT-ul a amorsat o altă bombă – identificând presa ca vulnerabilitate în Strategia de Apărare a României.
Trist este că unii dintre granzii presei, printre care unul care pozează în justițiar și altul care a inventat cloșca care naște puii vii, dar și alții care se cred mari, s-au lăsat ușor manipulați. Simțind mirosul sângelui celui care le-a furat publicul s-au aruncat la gâtul șoricelului care se visa mogul. Exact așă cum se așteptau și mințile înguste din spatele Strategiei de Apărare. Intr-un final presa s-a prins, dar intrebarea care rămâne este una infiorătoare – cine manipulează în România – presa sau statul?
Influențarea, de către o publicație, un post de radio sau o televiziune, într-o direcție sau alta a publicului său ar putea trece ca o naivitate în comparație cu manipularea cetățenilor de catre propriul stat, mai exact de către cei care îl conduc. Este incredbil și revoltător cât tupeu pot avea unii de a folosii instituțiile statului pentru apărarea intereselor de grup. Cred că acest fenomen și nu cel al campaniilor de presă ar fi trebuit sa reprezinte subiect de discuție în CSAT.
Oricum, cazul Diaconescu era doar o fumigenă care prevestea intrarea într-o nouă fază a luptei împotriva mogulilor, iar judecând după episodul pilot, spectacolul se anunță unul mai imprevizibil și mai spectaculos decât telenovela Elodia.
Țineți aproape fiindcă nici nu știți ce ne așteaptă!
Publicat si pe Cotidianul.ro
Un lucru este clar – nu avem cultura revoltei, dar şi când ne răsculăm, o facem ca nişte amatori.
Acum câteva zile s-au supărat sindicatele, vorba vine, şi au adunat 40.000 de oameni la o petrecere câmpenească în faţa Guvernului: au întins masa, au cântat, au dansat şi au plecat acasă. Până la urmă s-a stabilit: greva generala pe 31 mai. „Blocăm ţara”, „Singura soluţie «Jos Guvernul!»”, se auzea de la „reprezentanţii” muncitorilor (doar prin prisma faptului că am auzit de Lech Walesa, nu-i pot numi pe maimuţoii ăştia de la noi lideri sindicali).
Apoi, nu mai facem pe 31 mai, hai mai bine pe 1 iunie, că trebuie să-mi duc soacra la ţară, copiii la grădiniţă, nevasta vrea să o ajut să zugrăvească, săptămâna asta e rândul meu să fac piaţa. Alţii s-au gândit să spargă greva, nici nu le-a trebuit mult curaj. Dacă se întâmpla aşa ceva într-o ţară cu trecut sindical sănătos, trădătorii erau linşaţi de mulţime, la noi, nu – a părut ceva normal. S-au justificat că au primit nişte telefoane de ameninţare.
Probabil că în viziunea lor a fi lider de sindicat este o chestiune onorifică, te pupi cu toată lumea, apari la televizor şi te dai important, mai participi la o grevă sau la un miting, câteodată latri la Putere şi asta e. Evident, cei de la guvernare se prefac că te ascultă, că aşa dă bine, dar dincolo de toate astea fiecare îşi vede de ale lui. Îmi este scârbă de acest spectacol grotesc cu marionete ale căror sfori se pierd în spatele cortinelor de la palate.
Trist este ca nu spun nimic nou, toţi ştim asta, dar “avem altă treabă”, nu avem timp să ieşim în stradă să luptăm pentru drepturile noastre. Atitudinea noastră revoluţionară se rezumă la comentariile de la o bere cu prietenii şi o putem ilustra cam aşa: Las’ că o să iasă pensionarii şi mămicile cu bebeluşii în faţa Olimpului şi să vezi ce se sperie Zeus de-şi dă demisia cât ai zice „boc”.
Suntem (cel puţin) naivi dacă credem că aşa-zişii politicieni vor renunţa la putere de bunăvoie, îşi vor da demisia de onoare şi-şi vor cere scuze pentru că nu au reuşit să-şi îndeplinească promisiunile, sau pentru că, Doamne fereşte, au minţit. Asta se poate întâmpla puţin mai la vest, la gurile Dunării trebuie să tragi cu tunul, ca în Africa, să-i scoţi din palat şi după, cum fac triburile africane şi cum am făcut şi noi cu Ceauşescu, să-i linşezi în piaţă sau la televizor.
De obicei când mă gândesc la revoluţii îmi vine în minte determinarea legendarului Che, care s-a luat la trântă, pentru binele celor mulţi, cu toată lumea – de la ruşi la americani, din America Latină şi până în Africa. Am avut şi noi, recent, unul care a încercat o revoluţie a bunului-simţ, dar a cam fâsâit-o şi iată cu ce ne-am ales. Una peste alta, e clar – nu suntem un popor revoluţionar.
Mi-aş dori să apucăm ziua când politicianul nostru nu va mai fi un coate-goale care odată ajuns la putere se gândeşte să-şi facă plinul şi să scape de sărăcie el şi încă vreo cinci generaţii de nepoţi după el. Aş vrea să văd omul de stat, care îşi pune viaţa sa şi a celor dragi în slujba poporului, aşa cum făceau regii care se aşezau în fruntea oştii şi îşi aruncau în luptă propriii fii. Din păcate, însă, niciunul dintre conducătorii noştri nu luptă pentru putere ca să rămână în istorie prin faptele făcute pentru binele poporului.
În altă ordine de idei, atitudinea de genul „io nu mă bag, las’ să facă alţii” ne-a adus unde suntem. Nu putem sta ca vitele la tăiat şi să ne plângem că este greu, inuman sau insuportabil. Să ne complăcem în mizeria socială, economică şi politică în care trăim, fără să facem ceva.
E timpul pentru acţiune. E timpul pentru revolta onoarei.
Publicat și pe Cotidianul.ro
M-am născut în Banat, pe malul românesc al Dunării.
În comuna mea natală, Pojejena, pe lângă sârbii majoritari, trăiau și trăiesc români, pemi (cehi), unguri, nemți și câțiva țigani. Ne jucam împreună, mergeam la școală împreună, sărbătoream împreună. Niciodată nimeni nu s-a simțit discriminat.
Odată ajuns la Bucureşti, la sfârșitul anului 2003, am observat că există o anumită tensiune cu privire la drepturile minorităților. Știu că abordând acest subiect, în calitatea mea de minoritar, pot fi acuzat de subiectivism. Și totuși, consider că nu e bine să lăsăm această marotă să revină la suprafață ori de câte ori cineva dorește să o folosească pentru a distrage atenția de la problemele cu adevărat importante ale societății noastre.
Nu am pretenția că voi reuși în câteva rânduri să luminez pe cineva, doar încerc un exercițiu de gândire laterală.
De curând s-a stârnit o nouă polemică cu privire la legea învățământului în limbile “naționalităților conlocuitoare”. Ca să fiu mai precis, minoritatea maghiară e cea care “deranjează” pentru că își dorește ca în școlile cu predare în limba maghiară istoria și geografia României să fie în ungurește.
De la bun început vreau să spun că mi se pare normală obligativitatea învățării limbii oficiale a statului în toate școlile din țara respectivă. Însă trebuie să ținem cont și de faptul că peste 10% din populația României (cam cât are Bucureștiul) nu este de naționalitate română. Iar acești cetățeni, care plătesc taxe și impozite statului român, au și ei dreptul de a-și păstra cultura, obiceiurile și limba maternă. Nu cred în abordările de genul: dacă sunt de partea noastră a graniței, trebuie să facă cum vrem noi, majoritatea. Granițele se schimbă mereu, există cazuri în care oamenii se nasc într-o țară, trăiesc în alta și mor în cu totul alta, fără ca măcar să fi părăsit o dată satul natal. Prin urmare, nu trebuie să privim argumentul teritorial ca pe o axiomă.
Fiecare popor trebuie să aibă grijă de oamenii săi, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. De aceea, acordarea cetățeniei ungurilor din Transilvania nu mi se pare o problemă pentru România, cum n-ar trebui să fie nici acordarea cetățeniei române pentru românii din afara granițelor României. Evident, cetățenii care aparțin unei minorități au obligația, în primul rând cea morală, să fie loiali țării în care trăiesc.
Am fost întrebat, acum câțiva ani, de un prieten, român, ce țară iubesc mai mult, România sau Serbia. Înainte de răspuns vreau să spun că întreabrea mi se pare una de felul pe cine iubești mai mult – pe mama sau pe tata.
Cei din diasporă își iubesc țara mamă mai mult ca pe o chestiune spirituală, nu o văd ca un teritoriu îngrădit cu sârmă ghimpată, păzit de grăniceri înarmați până-n dinți și vameși la porți. Țara mamă e mai mult o stare de spirit și mai puțin o chestiune materială. Nu mă refer doar la minoritarii din România, ci și la românii din Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Serbia sau la oricare alt minoritar aflat în orice altă țară din lume. Nu putem cere oamenilor să renunțe la ceea ce sunt – la istoria, cultura și limba lor – doar pentru a fi ceea ce am vrea noi să fie.
Revenind la întrebarea prietenului meu român – răspunsul meu a fost: iubesc România din toată inima – este țara în care m-am născut, am crescut, am învățat, m-am căsătorit, trăiesc și, cel mai probabil, voi muri. Serbia, însă, o iubesc din tot sufletul, iar sufletul este nemuritor.
S-ar putea ca răspunsul să fie interpretat ca unul cu o tentă ușor naționalistă, cred, însă, că așa simt toți minoritarii din orice țară a lumii, iar aceasta nu este o crimă. Un om care nu poate înțelege un astfel de răspuns are un handicap și trebuie ajutat.
Pe de altă parte, nu văd de ce ar fi România mai mult țara unui om născut în România, dar care trăiește, să spunem, în Germania de zeci de ani și îi este rușine să recunoască că este român, decât a unui medic, cetațean român de origine arabă, care salvează viețile pacienților români?
Jucând cartea șovinismului nu facem altceva decât să dăm apă la moară extremiștilor din ambele tabere. Consecințele unui astfel de comportament se pot vedea la sud de Dunăre. Fosta Iugoslavie a reușit sinistra performanță ca în doar 10 ani de război fratricid, alimentat de un ultranaționalism bolnav, să-și ducă propriii cetățeni – indiferent că e vorba de sârbi, croați, macedoneni, muntenegreni, bosniaci – din belșug în mizerie. În loc să fie printre cele mai înfloritoare economii ale Europei, popoarele din fosta Iugoslavie (cu mici excepții, Slovenia) se zbat într-o mediocritate cruntă.
Așadar, respectul și toleranța venite din ambele direcții ar fi, în primul rând, o dovadă de normalitate, dar și de inteligență politică. De asemenea, ar fi un bun început în lupta împotriva unor prejudecăți ce alimentează o ură șovină care la rândul ei poate degenera în exprimări regretabile de ambele părți.
À propos, știți cum se traduce titlul articolului? Trăiască România, țara noastră!
Publicat și pe Cotidianul.ro
Funcția de președinte-director general al televiziunii naționale este una cu rang de secretar de stat, cel puțin neoficial, iar în afara salariului nesimțit aduce și multe alte beneficii. Turcescu e un tip ambițios care s-a săturat de ciugulelile de la o companie privată în care a devenit mâna a treia, Realitatea TV, și s-a gândit să accepte un post de bugetar. Ca să spunem lucrurilor pe nume – post oferit, de către PDL, ca recompensă pentru “imparțialitatea” din timpul campaniei prezidențiale și după. Dar prea puțin mă interesează în toată această poveste moralitatea jurnalistul Robert Turcescu. Cred că mai important este să ne concentrăm pe educația și experiența sa managerială.
Robert Turcescu e licențiat în jurnalism, iar puținele funcții executive pe care le-a deținut s-au soldat cu eșecuri răsunătoare, vezi vechiul Cotidianul și Realitatea FM, unde ocupă în prezent funcția de director executiv. Prin urmare, dacă lăsăm deoparte experiența de gazetar, pe care nu aș vrea să o fac subiectul acestui text, experiența managerială este insignifiantă, ca să nu spunem inexistentă.
Din păcate pentru Robert, experiența jurnalistică nu prea contează când ai de condus o instituție media cu șase canale de televiziune, cinci studiouri regionale plus studioul central din București, cu peste 3.200 de angajați, o cifră de afaceri de 130 de milioane de euro și cu datorii totale de peste 50 de milioane de euro.
Nu este de neglijat nici poziția pe piață a TVR. Audiențele TVR sunt bătute de mai toate televiziunile comerciale, pe mai toate segmentele de vârstă și orele de difuzare, cu alte cuvinte, ratingul și cota de piață ale TVR se află undeva pe la glezna broaștei. Pe marii jucători din piața de publicitate, și asta scăzută cu 50%, nu-i interesează misiunea ta de televiziune publică, ci numărul de potențiali cumpărători la care ajunge spotul publicitar. Dacă mai luăm în calcul și faptul că firmele de stat nu mai au bani să pompeze în “publicitatea” de la TVR, este evident că soluția redresării financiare a postului național de televiziune nu are cum să vină de la un preşedinte-director general numit pe criterii de clientelism politic și fără experiență managerială.
Pe de altă parte, dacă s-a dorit recompensarea lui Turcescu, ar fi trebuit să i se găsească un loc călduț într-o zonă în care nu ar putea produce daune majore, iar în funcțiile de o asemenea importanță să îl numim pe unul dintre băieții noștri din multinaționale care au terminat ceva MBA-uri sau doctorate în management pe afară, că slavă Domnului avem. Boala aceasta a clientelismului e veche și cronică la noi, acum, însă, ar trebui înțeles că în situția în care ne aflăm cel mai bine ar fi să lăsăm profesioniștii să-și facă treaba. În vremuri de restriște clientela politică e mai greu de digerat și pică greu pe stomacul gol al contribuabilului.
Cu tot respectul pentru jurnalistul “imparțial” Turcescu, dar cred că managerul Turcescu nu are ce căuta la TVR. Pentru binele televiziunii naționale, ar fi extraordinar dacă Robert Turcescu ar avea puterea să spună pas acestei oferte. Mai mult chiar, să le sugereze ofertanților săi soluția numirii unui manager de carieră care ar putea prelua postul sub un contract de management cu obiective profesionist stabilite.
Nu trebuia să fi un mare analist să-ți dai seama că o economie care și-a bazat dezvoltarea, în anii de glorie ai economiei mondiale, pe banii veniți de la căpșunari nu va putea rezista tsunamiului provocat de cutremurul piețelor din vest. Cu toate acestea, Boc, a neglijat în totalitate alerta de tsunami. A comandat un cocteil și s-a întins pe șezlong, sub o umbreluță, pe puntea navei România, pentru a privi în liniște apusul economiilor occidentale. Îm timp ce alții își luau măsuri de prevenire, Guvernul nostru ne povestea că vălușorul care se zărea la orizont e de fapt o unduire a apei care nu ne poate afecta.
Nu știu cum le păream noi celor de afară, dar câțiva pasageri s-au cam panicat și încercau să mai transmită în direcția căpităniei câte un semnal SOS. Guvrernul, însă, părea ca nu are nicio grijă, ba chiar anunța măriri de pensii și slarii. Evident, cum era de așteptat, valușorul de la orizont a crescut odată cu apropierea de navă și ne-a lovit în plin de ne rostogolim și acum urlând la FMI să ne arunce colacul de salvare.
Problema e, însă, mult mai gravă. Căpitanul Băse, care se pricepe la de toate, de la politică externă, la economie și drept până la pilotarea navelor, și secundul său, Boc, care știe să cosească și să taie lemne, s-au gândit să se arunce în valurile spumegânde, să prindă parâma în dinți și să ne scoată din rahat, pardon, la mal. Băse, marinar iscusit, s-a prins repede că ceva nu merge. A început sa urle ba la Opoziție că nu dă din vasle în direcția bună, ba la colegii de la Guvern că apasă prea tare pe accelerația cheltuielilor inutile. Apoi, deodată, a avut o viziune: să aruncăm Grasul peste bord, el e cel care ne trage la fund. Se pare, insă, că a fost prea tărziu, a dat Base cu noi de aisbergul social de ne-au ieșit pe nas, în fața Cotroceniului și a Palatului Victoria, toți pensionarii, bugetarii și mamele cu pruncii.
Dar tot n-am scăpat. Valurile Mării Egee se apropie. Grecizarea României nu mai este o chestiune de probabilitate ci o chestiune de timp. Și nici acum nu trebuie să fi un mare analist să-ți dai seama de asta. Mai rău este că nu mai putem face mare lucru pentru a evita dezastrul. Iar dacă pentru Grecia, Europa, direct interesată, a găsit să trimită o bărcuță de salvare de 110 miliarde euro, tare mi-e frică că noi vom pluti ceva timp în derivă purtați de curenții reci ai crizei.
Oricum, zdrobiți de blocul de gheață, fără niciun ajutor, singurul lucru pe care-l mai putem face este sa ne ținem tare, să scrâșnim din dinți și să ne spunem rugăciunile, ca nu cumva să ne zboare vreun val în fălcile rechinilor financiari care ne dau tărcoale și pe care unii îi consideră prietenoși.
Publicat și pe Cotidianul.ro
M-am săturat de băse, boc, udrea, videanu, berceanu, blaga, năstase, iliescu, geoană, ponta, crin, orban, voiculescu, bela, verestoy, vadim și alții. M-am săturat, de ANI, DNA și justiția chioară. De politicenii corupți, comisionari, afacerișiti, blatiști și bișnițari. De sindicaliști. De bugetarii cu salarii și pensii nesimțite. M-am săturat de mituiți și mituitori. M-am săturat de clientela politică, de ”negustorii cinsiți” și afacerile lor oneroase. M-am săturat de cozile de la plata impozitelor. De toate cele 798 de taxe și cei 263 km de autostradă. M-am săturat de prostimea manelistă care votează pentru o bricheta, un pix sau un făraș, dar mai ales de ”deștepții” care nu merg la vot pentru că nu au cu cine vota.
M-am săturat de proteveuri, antene, realități, beunuri, oteveuri și tevereuri. M-am săturat de popescu, dinescu, tănase, boda, cristoiu, badea, gădea, stan, ciutacu, turcescu, moraru și alții. De cancan, libertatea, acces direct, știrile de la ora 5, dansez pentru tine, bingo, cărcotași și dan diaconescu direct. M-am săturat de zăvoranu și pepe, oțil și radulescu, bote și blonda lui, țociu și palade, nikita, sexy brăilenaca, elodia și ogică. De televiziunile mogulilor care își vând publicitatea indiferent de procentul de cultură din punctul de rating.
M-am săturat de gazete și prosporturi. De patinoare, săli de sport și stadioane. De toți becalii, borcea, paszkany, iancu, corleone, nașul, arbitri, blaturi, liga lui mitică.
M-am super, mega, hiper săturat de certficiate de producători, piețe insalubre și revânzători. De merele din Egipt, bananele din Polonia, perele din Brazilia, castraveții din Islanda, ouăle din Kongo, roșile din Afganistan și portocalele din Olanda.
M-am săturat de NATO, FMI și UE. De americanii care au adus criza, de rușii care opresc gazul, de chinezii care fac de toate și bulgarii care ne fură turiștii.
M-am săturat de creșteri negative. De revolte, greve, pichetări, proteste și mitinguri. De șomerii care muncesc la negru. De găurile din buget, asfalt și buzunare. M-am săturat de băncile profitabile în plină criză. De ratele pentru apartament și leasingul de la mașină. M-am săturat de factura de cablu, cea de telefon și internet. De milioanele de la loto pe care le căștigă alții.
M-am săturat de toți cei care au făcut școala pe banii noștri și fug în lume pentru ca de acolo să ne țină discursuri moralizatoare. M-am săturat de medicii fără bani care ne anesteziază ca să ne bage mai ușor mâna în buzunar. De doctorii care sunt aici pentu că încă nu și-au găsit un loc de asistentă la o clinică occidentală. M-am săturat de morții cu zile din spitale și șpaga de la cimitire.
M-am săturat de polițiștii care pândesc cu radarul din tufișuri.
M-am săturat de tupeu, prost gust și ipocrizie.
M-am săturat de munții de gunoaie și grătarele de la ”iarbă verde” din spatele blocului. De aerul poluat pe care-l respir. De mizerie, șobolani, pisici și maidanezi. M-am săturat de aglomerația din autobuz și metrou. De şmecherii care îşi pun maşinile pe avarie în mijlocul străzii.
M-am săturat de pensionarii fără medicamente și cu restanțe la întreținere. De câinii vecinei de la nouă care-și fac nevoile în lift. De tinerii de la scară care scuipă semințe toată ziua și se plâng că e greu. De nesimțitul care parchează pe locul meu plătit la primărie. De administratorul care mă fură la cheltuieli. De apa caldă care curge rece. De frigiderul gol și chiorăitul mațelor. De copii cărora le trebuie haine, manuale și jucării.
M-am săturat de România.
Zombii erau condusi de un dictator nebun. Acesta s-a trezit intr-o dimineata cu o viziune despre o lume perfecta. Zombii l-au crezut un timp, apoi s-au plictisit si l-au executat.
Au gasit un alt zombi cu viziune care sa-i conduca. Foarte curand, insa, au inceput chinurile. Multimii i s-a prezentat povestea jertfei care trebuia adusa pe altarul zeului Abundentei de Maine. Zombii au crezut si au continuat marsul tern al supravieturii. Dupa vreo cinsprezece ani, conducatorul a imbatranit, s-a plictisit si s-a retras.
Un alt zombi a urlat:
- Am o viziune!!!
Majoritatea zombilor nu l-a crezut, dar, pentru ca oricum marsaluia in aceasi directie, l-a acceptat ca lider.
Ajunsi in buza prapastiei, Liderul Acceptat a zis:
- Am avut o viziune. Sa-i lasam pe cei slabi si batrani in fata.
Ia uitati care e problema acum – zidul din jurul Parlamentului. Incredibil.
Ce pensii, somaj, constitutii, criza, economie, autostrazi? Garduletul din jurul Casei Poporului e cel care blocheaza reforma si masurile anticriza. Anastase vrea sa-l darame, Geoana parca ar fi de acord, Nastase propune si el, la misto, cateva gauri prin el. Zici ca i-am votat pe astia sa faca glume. Aproape ca mi-au dat lacrimile de atata ras.
Cum ar fi sa facem si noi precum muntele cu Mohamed?
Sa mai inaltam un pic zidul cu pricina, sa intindem ceva sarma ghimpata, sa montam si niste gratii mai solide la porti. Apoi sa punem un lacat cu cifru si sa ne facem ca am uitat combinatia vreo cateva decenii. Sa vedem daca se schimba ceva.
Stirea cu zidul aici
Publicat și pe Cotidianul.ro
Fostul ministru al Transporturilor, actualul preşedinte al României, a preferat să sară peste Carpaţi cu elicopterul, măcar până la Oradea, pentru a evita traficul mizerabil de pe virtuala A3 – Autostrada Transilvania. De acolo era simplu să ajungi în Polonia folosind autostrăzile celor care le au.
Nu aş vrea să vorbesc despre gestul fostului preşedinte polonez Lech Kaczynski, care a preferat să rişte viaţa sa şi a celor dragi pentru a nu ateriza pe un alt aeroport decât cel din Smolensk – ”doar” pentru încărcătura simbolică pe care o putea căpăta gestul său. Paradoxal, însă, acest gest de curaj şi demnitate a scos la suprafaţă laşitatea unui alt preşedinte – Traian Băsescu.
Din păcate, nu este prima dată când Băsescu recurge la o acţiune care îi jigneşte pe români. În 2006, preşedintele a preferat să fie operat la o clinică din Viena, dând o palmă grea sistemului sanitar românesc.
Sistem în mîinile căruia îşi pun vieţile şi cei care l-au întronat la Cotroceni. De multe ori când merge în Harghita şi Covasna, Traian Băsescu zboară cu elicopterul şi, odată ajuns acolo, se mută în maşinuţa sa modestă pentru a le vorbi localnicilor şi ziariştilor.
Noi, românii de rând, ne cunoaştem mult prea bine drumurile cârpite. Cunoaştem fiecare groapă din asfaltul patriei, nu avem elicoptere cu care să survolăm ţara, aşa cum o face preşedintele. Ştim cât costă medicamentele, şpăgile, ştim şi cum e în spitalele noastre şi cât ne doare lipsa de profesionalism a celor care ar trebui să le conducă, n-avem bani să ne operăm la Viena.
Dureros este felul în care preşedintele sare peste ţară. Peste ţară şi peste cetăţenii ei care, naivi, mai cred în minciunile despre un viitor mai bun şi mai demn.
Cat de important este sa ai un pix care scrie bine 
Presedintele si-a spart salariul, pe aproape un an, pe o Dacie. A recurs la acest gest, dupa cum declara domnia sa, din dorinta de a da un semnal de incredere pentru productia de la uzina din Mioveni. La cata publicitate a facut, ar fi fost corect sa primeasca gratis Dusterul. Cred insa ca intelegerea a fost alta, respectiv dreptul de a-si alege culoarea rosie la masina. Va intrebati de ce rosie? Nu, n-are legatura cu PSD, ci cu inspiratia: “Asta mi-a fost inspiraţia. Cand m-a intrebat ce culoare, stiam culorile pe care le vor scoate si am vrut una care nu era in linia de fabricatie”, a explicat Basescu. Totusi, ramane un mister – de ce nu si-a ales presedintele o masina, sa spunem, portocalie? Nici aceasta culoare nu e in fabricatie.
Foto: www.presidency.ro
Publicat și pe cotidianul.ro
A-ti asuma vina si a-ti cere scuze pentru greselile altora reprezinta o dovada de caracter si demnitate. Prin adoptarea Declaratiei de condamnare a crimelor de la Srebrenita, Parlamentul sarb se dezice de indivizii care au comis aceste atrocitati si isi cere scuze familiilor victimelor.
Acest gest istoric al poporului sârb trebuie privit însă dincolo de simbolism. Războiul din fosta Iugoslavie nu era unul dus de mari armate de cucerire, ci mai degrabă unul fratricid pornit din nebunia unor lideri totalitari care au mizat pe cartea şovinismului. Slobodan Miloşevici (Serbia), Franjo Tudjman (Croaţia) si Alija Izetbegovici (Bosnia) au aprins fitilul butoiului cu pulbere din Balcani aruncând vecini, rude şi prieteni într-un conflict sângeros care avea să nască monstruozităţi inimaginabile: torturi, violuri, mutilări, execuţii publice ale civililor, mame nevoite să privească masacrarea propriilor copii şi multe altele.
Prin urmare, a-ţi asuma vina unor acţiuni din timpul unui război purtat sub imbold propagandistic şovin, în care oamenii erau aţâţaţi precum fiarele unii împotriva altora din inconştienţa liderilor politici, este o dovadă de curaj.
Adoptând această declaraţie, Serbia îşi asumă riscul unui stigmat nemeritat şi nedrept care ar putea să cadă greu pe umerii generaţiilor viitoare.
Cu toate acestea, Serbia nu-şi va uita morţii din timpul războiului şi se aşteaptă ca şi celelalte părţi implicate oficial în acest război să adopte poziţii asemănătoare faţă de atrocităţile comise împotriva populaţiei sârbe din Bosnia şi Croaţia. În acest sens, Parlamentul sârb va pune în discuţie, în perioada imediat următoare, un act care să condamne crimele asupra sârbilor în timpul războaielor din fosta Iugoslavie.
Declaraţia de condamnare a crimelor de la Srebreniţa nu este una cerută de vreo instituţie internaţională, ci trebuie privită ca o expresie a dorinţei poporului sârb de a-şi asuma trecutul pentru a construi un viitor european comun alături de vecinii săi.
Publicat și pe cotidianul.ro
Pe roman la disperare il apuca toti dracii. Conform unui sondaj CCSB, multi dintre conationalii nostri ar fi de acord cu introducerea pedepsei capitale, expulzarea romilor care ne prejudiciaza imaginea in afara tarii si a ungurilor care vor autonomie.
Sondajul realizat la comanda Asociaţiei Pro Democraţia arată că 91% dintre români, care susţin un referendum pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea, ar vota pentru acest demers. Mai mult, agresivitatea faţă de semeni a atins şi ea cote alarmante. Datele aceluiaşi studiu spun că aproximativ 89% dintre români, care ar participa la un referendum pe tema retragerii cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului Secuiesc, ar vota pentru.
De asemenea, 94% dintre românii care şi-ar dori o consultare populară pentru retragerea cetăţeniei romilor care încalcă legile în alte ţări şi aduc prejudicii României ar vota pentru excluderea lor din comunitate.
Un alt aspect important este faptul că 72% dintre persoanele participante la sondaj s-au arătat de acord cu afirmaţia “minorităţile trebuie să se supună majorităţii, oricare ar fi poziţia susţinută de majoritate”.
Scandalurile din ultimul timp în care au fost implicate instituţiile statului, dar mai ales cele legate de organismele care ar fi trebuit să asigure respectarea legii din România au lăsat impresia unui sistem justiţiar cu enorme carenţe. Acest fapt s-a transformat într-un sentiment de frustrare şi revoltă în rândul populaţiei, care vede în reintroducerea pedepsei cu moartea o formă de reinstaurare a legii şi dreptăţii.
Psihologii consideră procentul celor care susţin reintroducerea sentinţei capitale ca fiind unul normal şi că acesta reflectă dorinţa oamenilor de pedepsire a vinovaţilor.
”Noţiunea de bine şi rău este adânc înrădăcinată în conştiinţa noastră”, declara pentru cotidianul.ro Mirela Zivari, doctor în psihologie. ”Este un concept mai degrabă religios de pedepsire a răului. Nu percepem pedeapsa cu moartea ca pe un rău împotriva umanităţii. Atât conceptul biblic «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte», cât şi expresia populară «eu te fac, eu te omor» sunt o dovadă a faptului că oamenii percep pedeapsa ca pe ceva firesc. Nu demult în pieţele din centrul oraşelor se organizau execuţii publice la care oamenii asistau ca la un spectacol. Românii nu sunt diferiţi de celelalte popoare de religie creştină.”
Întrebarea care rămâne în urma acestui studiu este dacă disperarea românului, ilustrată de acest sondaj, va avea urmări care să determine adoptarea de către guvernanţi de măsuri care să ducă la îmbunătăţirea traiului omului de rând.
Publicat și pe cotidianul.ro
Urlăm de ani de zile că justiţia nu-şi face treaba, iar când în sfârşit bagă la pârnaie doi-trei primari mai de Doamne ajută, se găsesc câţiva deştepţi să iasă în stradă să ceară eliberarea lor. Inconştienţi în naivitatea lor, că sunt doar actori cu roluri secundare într-o piesă regizată în altă parte, în cu totul alt scop.
Banii pot cumpăra multe, însă aici e vorba de mai mult – e vorba de frică. Frica de pierdere a privilegiilor şi poate că nu doar atât.
Aş încerca un exerciţiu de imaginaţie: mii de newyorkezi adunaţi în Times Square într-un protest de susţinere a primarului condamnat pentru corupţie. Condamnare pusă la cale de Casa Albă pentru a distrage atenţia de la prăbuşirea economiei americane.
La arestarea lui Cristian Anghel, primar de Baia Mare, consilierii locali au săpat tranșee în jurul său și au adoptat, în regim de urgenţă, o hotărâre de consiliu prin care cereau amânarea executării pedepsei.
Şi-au scos şi familiile în stradă. Nimeni nu se gândea la consecinţele gestului său. Nimeni nu se gândea că a sărit în apărarea unui om care era osândit pentru abuz în serviciu în formă calificată. Un om care a cheltuit aiurea 400.000 de euro, cel puţin acesta este verdictul judecătorilor, şi este condamnat la închisoare printr-o sentinţă executorie, definitivă şi care nu mai poate fi atacată.
Un alt dosar în numele căruia presa defrişează pădurile ţării este Antonie Solomon. Edilul Craiovei este acuzat de mită, fals intelectual şi uz de fals. Solomon este bănuit că ar fi luat 50.000 de euro pentru construirea unui hipermarket şi încă 10.000 pentru ca o linie de transport în comun să aibă staţie în acea zonă. Mai mult, conform unor surse, la reţinerea primarului s-a găsit suma de 200.000 euro în una din casele sale, probabil economisiţi din salariu. Chiar dacă faptele nu se vor dovedi, simplul fapt că asupra primarului planează o bănuială de corupţie ar trebui să-i facă pe cei din jurul său să fie mai precauţi în gesturi şi declaraţii.
Nu mai puţin celebru este cazul primarului de Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, condamnat printr-o decizie definitivă şi irevocabilă la trei ani şi şase luni de puşcărie. Acesta a fost susţinut de un academician (Răzvan Theodorescu) şi de un publicist (Dinu Săraru), care îl doreau cetăţean de onoare al urbei pe care o fura cu neruşinare.
Tot acest spectacol grotesc, devenit normalitate, la care asistăm de câteva luni, nu este altceva decât o diversiune penibilă pusă la cale pentru a distrage atenţia de la esenţa problemei. Sacrificarea pionilor ascunde neputinţa Alesului de a lua deciziile care se impun.
Ceea ce ştie Alesul este că românului îi place circul, ceea ce nu ştie este că acum atenţia îi este distrasă de chiorăitul maţelor – o chestiune de nuanţă şi de durere.
Ma bucur ca ceva mai mult de 50% dintre romanii cu drept de vot au inteles in sfarsit cat de important este sa te duci sa dai cu stampila atunci cand tara are nevoie de tine. Dar unde sunt ceilalti (aproape) 50%?
Impresia generala este ca alegerile din Romania si campionatul intern de fotbal au foarte multe lucruri in comun. Printre altele, prezinta un interes scazut din partea publicului si nu sunt castigate intodeauna de cel mai bun ci de cel care are mai multe valize pentru blaturi. Autocare cu “ultrasi” au fost organizate de ambii finalisiti, ceilalti, cu posibilitati mai reduse, au mizat naiv pe corectitudine si pe faptul ca suporterii lor pot urla mai tare decat pot ceilalti fura sau, mai nou, manipula.
In fine, fiecare cu mogulul sau si institutul sau de sondare. Nu asta ar fi problema daca dupa castigarea campionatului intern nu ar incepe cupele europene.
Important este ca cel care va reprezenta Romania in Europa sa fie in stare, daca nu prinde primavara europeana, macar sa treaca de turul doi preliminar.
Si daca fotbalul e cel mai important lucru dintre lucrurile neimportante, iar infrangerile ne ustura un pic dar trec repede, de politica depind sanatatea noastra, educatia noastra, agricultura noastra si tot ceea ce tine de un trai normal.
Nu stiu ce realizari va aduce noul cincinal prezidential, dar sper ca va aduce cateva puncte in plus la ratingul de tara si ca in viitorul apropiat vom juca si noi direct in grupele Ligii Campionilor fara sa mai fim nevoiti sa trecem de doua, trei tururi preliminare cu echipe din Albania, Macedonia, Bosnia, Moldova sau Belarus.
Hai Unirea! Maine jucam pentru primavara europeana!
Bucuresti, 13 noiembrie 2009 (vineri), in plina campanie electorala pentru presedintie.
Pe strada, in zona statiei de metrou Piata Sudului din sectorul 4, am vazut o scena care daca n-ar fi tragica ar fi un banc aproape reusit.
Afisul este al unui candidat care nu conteaza, dar sloganul se potriveste:
SUNT ROMAN SI NU SUNT DE VANZARE
(scuze! – poza e facuta cu mobilu’)