Archive for the ‘Povesti’ Category

Zombii

Friday, May 7th, 2010

Zombii erau condusi de un dictator nebun. Acesta s-a trezit intr-o dimineata cu o viziune despre o lume perfecta. Zombii l-au crezut un timp, apoi s-au plictisit si l-au executat.

Au gasit un alt zombi cu viziune care sa-i conduca. Foarte curand, insa, au inceput chinurile. Multimii i s-a prezentat povestea jertfei care trebuia adusa pe altarul zeului Abundentei de Maine. Zombii au crezut si au continuat marsul tern al supravieturii. Dupa vreo cinsprezece ani, conducatorul a imbatranit, s-a plictisit si s-a retras.

Un alt zombi a urlat:

- Am o viziune!!!

Majoritatea zombilor nu l-a crezut, dar, pentru ca oricum marsaluia in aceasi directie, l-a acceptat ca lider.

Ajunsi in buza prapastiei, Liderul Acceptat a zis:

- Am avut o viziune. Sa-i lasam pe cei slabi si batrani in fata.

Reporter de razboi

Wednesday, March 24th, 2010

L-am cunoscut pe Mile. Il cunosteam asa cum se cunosc mai toti sarbii din Romanian intre ei (nu suntem foarte multi, cateva mii). Am terminat acelasi liceu (Liceul sarbesc ”Dositei Obradovici” din Timisoara). A fost cu un an mai mare decat mine. Dupa terminarea scolilor amandoi ne-am indreptat catre presa. El devenise vedeta, eu ma chinuiam cu o colaborare la TVR Timisoara. La intoarcerea sa din Irak l-am avut invitat intr-o emisiune in limba sarba pe care o moderam la studioul local al televiziunii nationale. Atunci l-am vazut ultima data.

Fiecare dintre cei care l-au cunoscut personal il vor purta in amintiri in felul lor. Cred insa ca in amintirea celor mai multi Mile Carpenisan va ramane un ticnit care alearga, doar cu microfonul in mana, printre focurile de arma, umar la umar cu militarii inarmati pana in dinti. Avea acea doza de nebunie care te ajuta si iti da curajul sa te arunci in flacari pentru a relata lumii dramele unor oameni lipsiti de ajutor. A transmis din cele mai fierbinti locuri de pe glob, despre fapte la care multi dintre noi inchideam ochii ingroziti chiar si atunci cand le priveam la televizor. Prin daruirea sa, Mile si-a castigat respectul colegilor reporteri si al militarilor pe care ii insotea in misiuni, dar si al celor pentru care isi risca viata ca sa fie informati – publicul.

Gandurile catorva camarazi de arme le gasiti pe cotidianul.ro

Neka mu je vecna slava!

POVESTEA LUI VASA LADACKI

Caderea

Wednesday, November 25th, 2009

Al Noulea Cer este garsoniera de la etajul noua din Titan in care incerc sa ma regasesc in fiecare dimineata si sa imi adun fortele pentru o noua zi. Cateodata (in ultimul timp tot mai des) am nevoie de meditatii in munti sub cascade. Evident, ma multumesc cu dusul, alteori o raza de soare e suficienta.

Ador inaltimile, visul meu este sa zbor in spatiu, de aici detaliile nu mai sunt asa de importante si lumea e frumoasa. Dar, din pacate, in fiecare zi trebuie sa apas tasta P din cabina liftului pentru a reveni cu picioarele pe Pamant. Oare cum se simt ingerii pazitori cand coboara la munca? Isi iau cizmele de cauciuc si salopeta? Aseara pe strada am vazut o doamna respectabila care injura pe cineva la telefonul mobil in timp ce isi facea cruce pentru ca tocmai trecea pe langa o biserica.

Imi plac orasele mari, freamatul multimilor. Sunt pline de imprevizibil si te fac sa simti ca traiesti. Daca plec din oras, dupa doua zile ma plictisesc si vreau inapoi. Totusi, nu-mi plac jocurile de puzzle cu rezolvare oricat de spectaculoase ar fi. E ca si cum ai trai intr-o viata deja traita in care stii ce va urma. Sau invers. Nu imi plac vietile traite. E ca si cum ai dezlega un puzzle cu rezolvarea in fata.

Si atunci ce faci? Te sinucizi?

Sunt mult prea las (sau curajos) pentru asa ceva. Cand am fost reporter am urmarit un caz de sinucidere a unui om foarte bogat. S-a dus in subsolul vilei sale luxoase, si-a legat cravata de o teava si a incercat sa se spanzure, dar cravata a cedat. Apoi a luat liftul care il ajuta sa urce cele doua niveluri ale vilei si s-a aruncat de pe terasa in piscina goala. De data asta i-a iesit. Niciodata n-am inteles sinuciderile in randul milionarilor. Cica avea probleme in afaceri, avea datorii. Nu-l judec, dar intamplarea m-a pus pe ganduri.

E greu sa incepi de jos mai ales daca n-ai fost niciodata acolo. Dar cat de jos inseamna jos? Cei care cad de mai multe ori de la inaltimi din ce in ce mai mari se obisnuiesc? Cred ca exista o legatura intre otrava si cadere, daca o iei in doze mici devi imun, dar daca iei o doza mai mare deodata – mori. Pentru cei care au luat-o deseori de la zero e ca un sport extrem, le place sa riste totul, sa simta andrenalina pulsand in vene si nu le e frica de cazaturi.

Apropo, cred ca de asta coboara ingerii pe pamant – sa o ia de la inceput. E sportul lor extrem preferat.

Paris mon amar! sau Paris – o poveste de… marketing turistic

Wednesday, August 12th, 2009

De curand am fost la Paris. Ce cautam la Paris e o alta poveste pentru o altadata.

De jos in sus: Sena, vas de croaziera, pod, Turn
DE JOS IN SUS: SENA, VAS DE CROAZIERA, POD, TURNUL

Paris. Tour Eiffel, Notre-Dame, Arcul de Triumf, Versailles, Luvru, Sacre Coeur, Sena. Visam cu ochii deschisi.  Cu patru luni inainte am sunat la Accor si am facut rezervare la un Ibis (doua stele) aproape de metrou. Nu sunt genul care isi ia cazare la cinci stele all-inclusive si sta toata ziua prin oras. De la Blue Air am luat doua bilete dus-intors. Totul era pregatit.

In  fine, a ajuns si ziua plecarii. M-am trezit devreme, de fapt nici nu cred ca am dormit foarte mult. Aveam emotii ca in prima zi de scoala, zburam, pentru prima data in viata spre Paris, si pentru prima data, dupa aproximativ 20 de ani, urcam intr-un avion.

Prima impresie. La Paris se vorbeste franceza si sunt multi negri. Nu e adevarat ca francezi nu vorbesc engleza. Extraordinar de mizerabil, mai ales la metrou. Oriunde se poate au pus o taxa. Am avut impresia ca au tarif pentru orice, cred ca un ghid bun ar putea sa-ti aranjeze si o intalnire cu Sarcozy. Intr-o noapte, in timpul sejurului, am avut un vis care ar putea ilustra senzatia pe care o traiam: se facea ca ma plimbam pe stradutele din Cartierul Latin parizian, cand deodata, nu stiu de unde, apare langa mine un ghid care imi ofera, in schimbul unei taxe simbolice de 1 euro, extraordinara posibilitate de a ma vedea si de a da mana cu mine insumi.

noi doi :) NOI DOI :)

Mi s-a facut foame.  Sa vorbim despre bucataria frantuzeasca. Cel mai tare restaurant francez e „autoservirea” Carrefour – o stim din Romania, restu’ uitati. Scump si prost. Sau cum ar zice un prieten de al meu Pepsi – fara zahar. Pai la noi mananci mult si bine si te imbeti manga, tu si inca vreo doi prieteni, cu 100 de euro. La Paris – NU. Mancarea e scumpa. Se serveste putin – cica gustul conteaza – care gust?! Oricum, daca ti neaparat, cel mai bine se mananca la McDonald’s. Nici restaurantele nu m-au dat pe spate – cel putin eu n-am intalnit unul pe placul meu sau poate ca sunt mult prea pretentios. Sunt mici, inghesuite, fara pic de simt estetic, iar terasale sunt asezate foarte aproape de carosabil asa incat esti nevoit sa mananci cu toba de esapament in gura. Oricum, probabil ca au si ei ceva restaurante mai rasarite, dar nu pentru muritorii de rand.

Sunt cateva locuri faine de vizitat, daca vrei sa „simti” Parisul ar fi bine sa le eviti. Sunt aglomerate, zgomotoase si …

Trianon: Locul in care imaparati mergeau neinsotiti
TRIANON: LOCUL IN CARE IMPARATII MERGEAU NEINSOTITI

cam atat. Nici umbra de romantism. Evident nu poti, odata ajuns la Paris, sa nu vezi Turnul, sa nu petreci vreo zece ore incercand sa intelegi ceva din Luvru sau sa nu dai o tura pe Champs-Elysees poate chiar sa te inchini la Notre-Dame sau Sacre Coeur, sa nu dai o fuga pana la Versailles ori sa nu savurezi o croaziera pe Sena. Sincer, mie mi-a placut cel mai mult la Disneyland. Apropo de Luvru, cat Egipt am vazut acolo cred ca nu gasesti nici pe malul Nilului, am impresia ca in patria faraonilor nu au ramas decat piramidele si asta pentru ca erau mult prea greu de transportat in muzeele europene.

Totusi, Parisul este o superba poveste de… marketing turisitc, iar francezi sunt niste povestitori de exceptie.