Boris Velimirovici

Acum, dupa ce s-a mai asternut colbul starnit de unele declaratii politice, as vrea sa va povestesc o intamplare care mi se pare interesanta privita intr-un anumit registru. Recunosc, nu sunt doctor in istorie, in politologie nici atat. Nu stiu ce calcule isi fac, daca isi fac, cei ce isi dezgolesc pieptul si ataca la baioneta spre est. Dar…
Situatia iscata de curand in legatura cu regele si cel de-al Doilea Razboi Mondial mi-a amintit de o partida de poker pe care am jucat-o, in decembrie ‘98 la Moscova, cu Dimitri (Dima), un prieten rus.
Dima avea o pereche de carti primita de la bunicul sau, erau atat de uzate incat puteam, fara un efort prea mare, sa mi-l imaginez pe batranul rus jucandu-le intr-o transee de langa Barlogul Lupului.
In timp ce asteptam ca samovarul sa dea in clocot, ne-am hotarat sa ne incalzim cu un pic de vodca. Undeva pe parcursul celor doua sticle, pe care le topisem in seara aceea, mi-am amintit de razboi, de tezaur, de Basarabia si toate durerile fratilor romani. I le-am trantit direct in fata rusului, incercand cumva sa-l iau prin surprindere. Dima, mi-l amintesc de parca ar fi fost ieri, a zambit abordand o mina de ambasador al unei super-puteri si mi-a zis:
- Noi am pierdut in razboi vreo 10 milioane de militari si vreo 20 de milioane de civili. Unii dintre ei omorati chiar de romani. Romanii ne-au calcat stepele Caucazului in picioare, iar cand am venit peste ei s-au razgandit. Apoi, dupa razboi, noi (rusii) am fost scutul care a protejat tarile din Pactul de la Varsovia. In acele vremuri in URSS se traia mult mai rau decat in Romania sau in oricare alta tara din blocul socialist. Regimurile politice din acele state erau sustinute din munca rusilor de rand, de tehnologia ruseasca, armele, gazul, agricultura si petrolul rusesc. Daca ne asezam la calcule s-ar putea sa fie nevoie ca romanii sa mai vina cu ceva de acasa. Oricum, aurul e acum la noi, la Moscova, deci e al nostru, daca cineva are alta parere sa vina sa-l ia.
Nu vreau sa comentez in niciun fel spusele lui Dima, le-am prezentat doar ca pe o mostra din gandirea rusului de rand.
Totusi, mi-a propus un targ, asa ca intre frati slavi: sa jucam o mana de poker si cine castiga ramane cu tezaurul. Nu sunt sigur daca a masluit sau nu cartile, cert este ca am mers la cacealma, am plusat cu Basarabia si am pierdut.
Asadar, romanii au pierdut totul pa mana unui sarb beat.

Imi cer scuze.

Saptamana trecuta am fost acasa, in Banat. Am participat la Adunarea Anuala a Uniunii Sarbilor din Romania. Asa ca nu am prea avut timp de blog.
In drum spre Timisoara m-am oprit la Baile Herculane. Pentru cine nu stia, aici se gaseste unul dintre cele “cateva exemplare de pe teritoriul Romaniei” a Sequoia Gigantea.

Peisajul e superb, baile sunt insa in paragina, cei cativa turisti zapaciti de pe strazi au o imaginatie foarte bogata, altfel nu stiu ce dracu cauta in Herculane. Am decis sa nu public prea multe poze ca sa nu invart cutitul in rana nostalgicilor.
Incercam sa-mi imaginez cum ar fi aratat statiunea daca regiunea era condusa din capitala de la inceputul secolului trecut – Viena.

IN MEMORIAM J.P.

Bibliotecarul era un tip costeliv, înalt şi un pic adus de spate. Avea barba şi mustaţa urzite cu fire de înţelepciune. Era greu să spui ce vârstă avea, putea să aibă la fel de bine 50 sau 5.000 de ani. Dacă un pictor ar fi vrut să-i faca portretul, cu siguranţă s-ar fi aflat în faţa provocării vieţii sale, ar fi trebuit să găsească metafora sublimă care să cuprindă într-un tot trăsăturile unui filosof grec, ale unui alchmist din Evul Mediu şi ale unui clasic rus.
Se zvonea că în tinereţe, acum mulţi ani, nu se ştie exact câţi, Bibliotecarul ar fi fost urmărit de serviciile secrete. Nu nega, ba mai mult, din când în când arunca cate o vorbă care să alimenteze această rumoare care îi învăluia trecutul precum o ceață densă și misterioasă.
Devenise un fel de mentor al tuturor celor care îi treceau pragul. Pentru că instituţia pe care o păstorea se afla într-o încăpere mult prea modestă pentru a fi numită bibliotecă, lumea îi spunea Sala de lectură. Acolo, printre rafturi şi stive de cărţi, Bibliotecarul avea un mic birou în spatele căruia îşi păstra slovele magice. Mai tot timpul îl găseai la masă scriind ceva. Când te zărea, îşi ridica privirea peste ochelari, apoi cu un gest, aproape ritualic, îşi aprindea o ţigară şi te invita să serveşti un nes cu el.
Majoritatea celor care veneau nu erau atraşi de cărţi, ele erau doar pretextul, ci de aura mistică care-l înconjurase pe bătrânul înţelept. Nu toţi aveau parte de acelaşi tratament, dar fiecare, în felul său, se regăsea în acest loc.
În general discuţiile erau de genul celei de la psihiatru, nu aflai nimic nou de la cel din faţa ta, ci mai degrabă îţi găseai singur răspunsurile. Uneori însă descopereai lucruri surprinzătoare despre cărţi de care nu ai auzit niciodată şi autori ale căror nume nu-ţi spuneau aproape nimic, dar care se dovedeau mari creatori de universuri.
Bibliotecarului îi plăcea foarte mult să-i ajute pe oameni să cunoască lumi noi, traducea foarte mult scriitori contemporani, dar în secret lucra la proiectul vieţii sale – Cartea. Cartea avea să ofere toate răspunsurile, la toate întrebările. Uitase când a început lucrul la ea, dar acum se apropia de final, mai avea puţin. Mai avea doar câteva pagini, ultimele retuşuri. Era aşa de aproape de final încât îl putea atinge cu vârful peniţei, mai avea câteva cuvinte de spus atunci când… s-a oprit brusc şi s-a făcut nevăzut.
Pur şi simplu a dispărut. Nimeni nu va şti niciodată de ce.

Zombii erau condusi de un dictator nebun. Acesta s-a trezit intr-o dimineata cu o viziune despre o lume perfecta. Zombii l-au crezut un timp, apoi s-au plictisit si l-au executat.

Au gasit un alt zombi cu viziune care sa-i conduca. Foarte curand, insa, au inceput chinurile. Multimii i s-a prezentat povestea jertfei care trebuia adusa pe altarul zeului Abundentei de Maine. Zombii au crezut si au continuat marsul tern al supravieturii. Dupa vreo cinsprezece ani, conducatorul a imbatranit, s-a plictisit si s-a retras.

Un alt zombi a urlat:

- Am o viziune!!!

Majoritatea zombilor nu l-a crezut, dar, pentru ca oricum marsaluia in aceasi directie, l-a acceptat ca lider.

Ajunsi in buza prapastiei, Liderul Acceptat a zis:

- Am avut o viziune. Sa-i lasam pe cei slabi si batrani in fata.

L-am cunoscut pe Mile. Il cunosteam asa cum se cunosc mai toti sarbii din Romanian intre ei (nu suntem foarte multi, cateva mii). Am terminat acelasi liceu (Liceul sarbesc ”Dositei Obradovici” din Timisoara). A fost cu un an mai mare decat mine. Dupa terminarea scolilor amandoi ne-am indreptat catre presa. El devenise vedeta, eu ma chinuiam cu o colaborare la TVR Timisoara. La intoarcerea sa din Irak l-am avut invitat intr-o emisiune in limba sarba pe care o moderam la studioul local al televiziunii nationale. Atunci l-am vazut ultima data.

Fiecare dintre cei care l-au cunoscut personal il vor purta in amintiri in felul lor. Cred insa ca in amintirea celor mai multi Mile Carpenisan va ramane un ticnit care alearga, doar cu microfonul in mana, printre focurile de arma, umar la umar cu militarii inarmati pana in dinti. Avea acea doza de nebunie care te ajuta si iti da curajul sa te arunci in flacari pentru a relata lumii dramele unor oameni lipsiti de ajutor. A transmis din cele mai fierbinti locuri de pe glob, despre fapte la care multi dintre noi inchideam ochii ingroziti chiar si atunci cand le priveam la televizor. Prin daruirea sa, Mile si-a castigat respectul colegilor reporteri si al militarilor pe care ii insotea in misiuni, dar si al celor pentru care isi risca viata ca sa fie informati – publicul.

Gandurile catorva camarazi de arme le gasiti pe cotidianul.ro

Neka mu je vecna slava!

POVESTEA LUI VASA LADACKI