Boris Velimirovici

Se da o problema imposibila de matematica pe care niciun calculator din lume si niciun matematician timp de mai bine de o suta de ani nu au putut-o rezolva.

Un rus obisnuit, sa-i spunem Grigori, afla despre problema, isi cumpara un litru de vodca si un caiet studentesc. Se imbata muci. Pune creionul pe hartie si rezolva problema in juma’ de ora.

Afla americanii. Panica generala. Intrunesc de urgenta o comisie la Institutul de matematica din Boston si hotarasc sa trimita reprezentanti la St Petersburg (de acolo era rusul). Ajung astia, bat la usa… nimic. Bat mai tare, se aud niste sticle goale rostogolindu-se si un bombanit.

- Cine e? – intreaba mahmur cel din apartament.

- Suntem din America, de la Institutul de matematica, am venit sa va oferim un milion de dolari pentru rezolvarea problemei.

Usa se crapa putin. Pentru o fractiune de secunda isi face aparitia un cap cu parul lung-ciufulit si cu o barba neingrijita. Apoi se tranteste la loc.

- Plecati! Lasati-ma in pace! – striga Grigori prin usa inchisa. Nu am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie! Nu sunt interesat de bani sau faima. Nu vreau sa fiu expus ca un animal la Gradina Zoologica. Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de success, de aceea nu vreau ca toată lumea sa se uite la mine.

Auzind galagie isi facu aparitia pensionara de la parter:

- Sunteti de la deratizare? Am depus o mie de reclamatii la primarie. Nu-l inteleg pe omul asta cum poate sa traiasca asa. Are numai o masa, un taburet si un pat cu o saltea murdara lasata acolo de vechii proprietari ai apartamentului, niste alcoolici care i-au vandut locuinta. Incercam sa scapam de gandacii din bloc, dar se ascund în apartamentul lui. Slava Domnului ca ati ajuns. In sfarsit vom scapa si noi de gandaci.

* Conjectura lui Poincaré, prima dată enunţată de matematicianul francez Henri Poincaré în 1904, este aceea care spune că dacă într-un spaţiu închis tridimensional orice arc de cerc închis se poate micşora până la un punct, acest spaţiu este echivalent din punct de vedere topologic cu o sferă tridimensională. sursa: wikipedia

Stirea: cotidianul.ro

N-am mai scris de mult. N-am prea avut timp. M-am implicat intr-un proiect important.

Am ajuns in locul in care multi au visat sa ajunga. Din pacate nu m-am prea corelat cu momentul.

Intru in lupta cu o mana de oameni nu foarte pregatiti si cu un moral dezastruos. Avem de aparat un blazon sub a carui greutate ne cam tremura genunchi, dar sunt hotarat sa castig sau sa cad luptand.

Ma simt ca si cum as fi numit la comanda unei armate decimate care asteapta ca goarna sa sune retragerea – capitularea fiind doar o chestiune de timp. Ostasi sunt insa mult prea demni sau incapatanti, curajosi sau nebuni ca sa ridice steagul alb. Nimeni nu vrea sa-si pateze onoarea  prin acest gest. Sacrificiul suprem ramane singura optiune. Daca vom invinge vom fi eroi, daca vom fi infranti nimeni nu-si va aminti de noi. Deci nu avem ce pierde.

Multi dintre cavalerii care ar fi trebuit sa ne fie alaturi nu au aparut pe campul de lupta, dar nu sunt eu in masura sa-i judec.

Cu toate acestea, intru in lupta cu respect pentru munca celor care au trecut pe aici si, mai ales, a celor care au ramas.

Lupta trebuie dusa pana la capat. Orice ar insemna acest capat.

Al Noulea Cer este garsoniera de la etajul noua din Titan in care incerc sa ma regasesc in fiecare dimineata si sa imi adun fortele pentru o noua zi. Cateodata (in ultimul timp tot mai des) am nevoie de meditatii in munti sub cascade. Evident, ma multumesc cu dusul, alteori o raza de soare e suficienta.

Ador inaltimile, visul meu este sa zbor in spatiu, de aici detaliile nu mai sunt asa de importante si lumea e frumoasa. Dar, din pacate, in fiecare zi trebuie sa apas tasta P din cabina liftului pentru a reveni cu picioarele pe Pamant. Oare cum se simt ingerii pazitori cand coboara la munca? Isi iau cizmele de cauciuc si salopeta? Aseara pe strada am vazut o doamna respectabila care injura pe cineva la telefonul mobil in timp ce isi facea cruce pentru ca tocmai trecea pe langa o biserica.

Imi plac orasele mari, freamatul multimilor. Sunt pline de imprevizibil si te fac sa simti ca traiesti. Daca plec din oras, dupa doua zile ma plictisesc si vreau inapoi. Totusi, nu-mi plac jocurile de puzzle cu rezolvare oricat de spectaculoase ar fi. E ca si cum ai trai intr-o viata deja traita in care stii ce va urma. Sau invers. Nu imi plac vietile traite. E ca si cum ai dezlega un puzzle cu rezolvarea in fata.

Si atunci ce faci? Te sinucizi?

Sunt mult prea las (sau curajos) pentru asa ceva. Cand am fost reporter am urmarit un caz de sinucidere a unui om foarte bogat. S-a dus in subsolul vilei sale luxoase, si-a legat cravata de o teava si a incercat sa se spanzure, dar cravata a cedat. Apoi a luat liftul care il ajuta sa urce cele doua niveluri ale vilei si s-a aruncat de pe terasa in piscina goala. De data asta i-a iesit. Niciodata n-am inteles sinuciderile in randul milionarilor. Cica avea probleme in afaceri, avea datorii. Nu-l judec, dar intamplarea m-a pus pe ganduri.

E greu sa incepi de jos mai ales daca n-ai fost niciodata acolo. Dar cat de jos inseamna jos? Cei care cad de mai multe ori de la inaltimi din ce in ce mai mari se obisnuiesc? Cred ca exista o legatura intre otrava si cadere, daca o iei in doze mici devi imun, dar daca iei o doza mai mare deodata – mori. Pentru cei care au luat-o deseori de la zero e ca un sport extrem, le place sa riste totul, sa simta andrenalina pulsand in vene si nu le e frica de cazaturi.

Apropo, cred ca de asta coboara ingerii pe pamant – sa o ia de la inceput. E sportul lor extrem preferat.

Binecunoscutul cliseu „o imagine cat o mie de cuvinte” ar putea parea putin pentru ceea ce gasim pe www.socheso.ro/blog. In ceea ce ma priveste, pentru lucrarile lui Sorin Sorasan, o mie de cuvinte ar reprezenta doar prefata. Paradoxal (poate), ceea ce face Sorin am putea defini si printr-un singur cuvant – ARTA.

Nu pot emite o judecata de valoare profesionista asupra realizarilor sale artisitice – nu ma pricep deloc la asta, dar pot spune ca imi place ceea ce vad. Fiecare dintre voi are dreptul la propria opinie, asa ca va las sa trageti singuri concluzii.

Insa, mi se pare interesant „stilul” din spatele lucrarilor. Sunt oameni care parca vin din alta lume. Care ne privesc si parca nu ne inteleg, pe care ii privim si parca nu-i intelegem.

Nu stiu foarte multe despre Sorin, am colaborat la cateva proiecte, iar imaginea pe care mi-a lasat-o este aceea a unui tip obisnuit cu un aer foarte ardelenesc – cateodata, enervant de calm.

E placut sa privesti oameni care traiesc intr-o lume a lor, pe care agitatia cotidiana a Bucurestilor nu-i atinge. Au un ritm al lor si nu se lasa scosi din el – ei sunt dovada teoriei relativitatii – timpul lor curge mai lent. Evident, artistii prin definitie sunt sariti de pe fix, altfel nu pot crea, sau cei care nu sunt sariti nu sunt artisti, cel putin nu sunt artisti buni – as avea cateva exemple, dar nu conteaza.

Sorin locuieste cu chirie in Bucuresti, lucreaza la o agentie publicitara (veti afla care daca intrati pe blogul sau) si, lucrul cel mai important, face ceea ce ii place. Banii? Niste hartii de care te folosesti sa-ti platesti chiria, cumperi mancare, bere, tigari si sa mergi la… Vama, sa zicem.

Restul este arta.

De curand am fost la Paris. Ce cautam la Paris e o alta poveste pentru o altadata.

Paris. Tour Eiffel, Notre-Dame, Arcul de Triumf, Versailles, Luvru, Sacre Coeur, Sena. Visam cu ochii deschisi.  Cu patru luni inainte am sunat la Accor si am facut rezervare la un Ibis (doua stele) aproape de metrou. Nu sunt genul care isi ia cazare la cinci stele all-inclusive si sta toata ziua prin oras. De la Blue Air am luat doua bilete dus-intors. Totul era pregatit.

In  fine, a ajuns si ziua plecarii. M-am trezit devreme, de fapt nici nu cred ca am dormit foarte mult. Aveam emotii ca in prima zi de scoala, zburam, pentru prima data in viata spre Paris, si pentru prima data, dupa aproximativ 20 de ani, urcam intr-un avion.

Prima impresie. La Paris se vorbeste franceza si sunt multi negri. Nu e adevarat ca francezi nu vorbesc engleza. Extraordinar de mizerabil, mai ales la metrou. Oriunde se poate au pus o taxa. Am avut impresia ca au tarif pentru orice, cred ca un ghid bun ar putea sa-ti aranjeze si o intalnire cu Sarcozy. Intr-o noapte, in timpul sejurului, am avut un vis care ar putea ilustra senzatia pe care o traiam: se facea ca ma plimbam pe stradutele din Cartierul Latin parizian, cand deodata, nu stiu de unde, apare langa mine un ghid care imi ofera, in schimbul unei taxe simbolice de 1 euro, extraordinara posibilitate de a ma vedea si de a da mana cu mine insumi.

Mi s-a facut foame.  Sa vorbim despre bucataria frantuzeasca. Cel mai tare restaurant francez e „autoservirea” Carrefour – o stim din Romania, restu’ uitati. Scump si prost. Sau cum ar zice un prieten de al meu Pepsi – fara zahar. Pai la noi mananci mult si bine si te imbeti manga, tu si inca vreo doi prieteni, cu 100 de euro. La Paris – NU. Mancarea e scumpa. Se serveste putin – cica gustul conteaza – care gust?! Oricum, daca ti neaparat, cel mai bine se mananca la McDonald’s. Nici restaurantele nu m-au dat pe spate – cel putin eu n-am intalnit unul pe placul meu sau poate ca sunt mult prea pretentios. Sunt mici, inghesuite, fara pic de simt estetic, iar terasale sunt asezate foarte aproape de carosabil asa incat esti nevoit sa mananci cu toba de esapament in gura. Oricum, probabil ca au si ei ceva restaurante mai rasarite, dar nu pentru muritorii de rand.

Sunt cateva locuri faine de vizitat, daca vrei sa „simti” Parisul ar fi bine sa le eviti. Sunt aglomerate, zgomotoase si …

cam atat. Nici umbra de romantism. Evident nu poti, odata ajuns la Paris, sa nu vezi Turnul, sa nu petreci vreo zece ore incercand sa intelegi ceva din Luvru sau sa nu dai o tura pe Champs-Elysees poate chiar sa te inchini la Notre-Dame sau Sacre Coeur, sa nu dai o fuga pana la Versailles ori sa nu savurezi o croaziera pe Sena. Sincer, mie mi-a placut cel mai mult la Disneyland. Apropo de Luvru, cat Egipt am vazut acolo cred ca nu gasesti nici pe malul Nilului, am impresia ca in patria faraonilor nu au ramas decat piramidele si asta pentru ca erau mult prea greu de transportat in muzeele europene.

Totusi, Parisul este o superba poveste de… marketing turisitc, iar francezi sunt niste povestitori de exceptie.