Înjurăturile unui sârb

Publicat si pe Cotidianul.ro

Un lucru este clar – nu avem cultura revoltei, dar şi când ne răsculăm, o facem ca nişte amatori.

Acum câteva zile s-au supărat sindicatele, vorba vine, şi au adunat 40.000 de oameni la o petrecere câmpenească în faţa Guvernului: au întins masa, au cântat, au dansat şi au plecat acasă. Până la urmă s-a stabilit: greva generala pe 31 mai. „Blocăm ţara”, „Singura soluţie «Jos Guvernul!»”, se auzea de la „reprezentanţii” muncitorilor (doar prin prisma faptului că am auzit de Lech Walesa, nu-i pot numi pe maimuţoii ăştia de la noi lideri sindicali).

Apoi, nu mai facem pe 31 mai, hai mai bine pe 1 iunie, că trebuie să-mi duc soacra la ţară, copiii la grădiniţă, nevasta vrea să o ajut să zugrăvească, săptămâna asta e rândul meu să fac piaţa. Alţii s-au gândit să spargă greva, nici nu le-a trebuit mult curaj. Dacă se întâmpla aşa ceva într-o ţară cu trecut sindical sănătos, trădătorii erau linşaţi de mulţime, la noi, nu – a părut ceva normal. S-au justificat că au primit nişte telefoane de ameninţare.

Probabil că în viziunea lor a fi lider de sindicat este o chestiune onorifică, te pupi cu toată lumea, apari la televizor şi te dai important, mai participi la o grevă sau la un miting, câteodată latri la Putere şi asta e. Evident, cei de la guvernare se prefac că te ascultă, că aşa dă bine, dar dincolo de toate astea fiecare îşi vede de ale lui. Îmi este scârbă de acest spectacol grotesc cu marionete ale căror sfori se pierd în spatele cortinelor de la palate.

Trist este ca nu spun nimic nou, toţi ştim asta, dar “avem altă treabă”, nu avem timp să ieşim în stradă să luptăm pentru drepturile noastre. Atitudinea noastră revoluţionară se rezumă la comentariile de la o bere cu prietenii şi o putem ilustra cam aşa: Las’ că o să iasă pensionarii şi mămicile cu bebeluşii în faţa Olimpului şi să vezi ce se sperie Zeus de-şi dă demisia cât ai zice „boc”.

Suntem (cel puţin) naivi dacă credem că aşa-zişii politicieni vor renunţa la putere de bunăvoie, îşi vor da demisia de onoare şi-şi vor cere scuze pentru că nu au reuşit să-şi îndeplinească promisiunile, sau pentru că, Doamne fereşte, au minţit. Asta se poate întâmpla puţin mai la vest, la gurile Dunării trebuie să tragi cu tunul, ca în Africa, să-i scoţi din palat şi după, cum fac triburile africane şi cum am făcut şi noi cu Ceauşescu, să-i linşezi în piaţă sau la televizor.

De obicei când mă gândesc la revoluţii îmi vine în minte determinarea legendarului Che, care s-a luat la trântă, pentru binele celor mulţi, cu toată lumea – de la ruşi la americani, din America Latină şi până în Africa. Am avut şi noi, recent, unul care a încercat o revoluţie a bunului-simţ, dar a cam fâsâit-o şi iată cu ce ne-am ales. Una peste alta, e clar – nu suntem un popor revoluţionar.

Mi-aş dori să apucăm ziua când politicianul nostru nu va mai fi un coate-goale care odată ajuns la putere se gândeşte să-şi facă plinul şi să scape de sărăcie el şi încă vreo cinci generaţii de nepoţi după el. Aş vrea să văd omul de stat, care îşi pune viaţa sa şi a celor dragi în slujba poporului, aşa cum făceau regii care se aşezau în fruntea oştii şi îşi aruncau în luptă propriii fii. Din păcate, însă, niciunul dintre conducătorii noştri nu luptă pentru putere ca să rămână în istorie prin faptele făcute pentru binele poporului.

În altă ordine de idei, atitudinea de genul „io nu mă bag, las’ să facă alţii” ne-a adus unde suntem. Nu putem sta ca vitele la tăiat şi să ne plângem că este greu, inuman sau insuportabil. Să ne complăcem în mizeria socială, economică şi politică în care trăim, fără să facem ceva.

E timpul pentru acţiune. E timpul pentru revolta onoarei.