Boris Velimirovici

Primesc zilnic pe blog zeci de comentarii de tip spam. De obicei, le sterg fara a le da prea multa atentie. Astazi, am primit unul care mi-a atras atentia prin inconfudabilul stil ”shmekeresc”.

Ionescu Avram imi scrie acest comentariu la un post mai vechi (M-am saturat):

VA RUGAM CITITI CU ATENTIE DAR NU PUBLICATI ACEST COMENTARIU! – scuze de caps. Va oferim 10.000 euro prin cel mai simplu concurs adresat bloggerilor. Cititi aici va rog: http://blog.micul-pret.ro/2011/blogul-de-10-000-euro/ . Nu este spam sau pacaleala. Nu dorim sa va vindem ceva si nici nu va cerem sa promovezi ceva sau pe cineva. Acest mesaj va este adresat personal. In cazul in care ati primit acest mesaj inca o data ne cerem scuze. Multumesc pentru timpul acordat.

Maniera in care este scris denota faptul ca e opera unui amator care vrea sa-si faca o baza de date cu bloggeri si sa continue sa-i ”spameze”. Textul incepe protocolar folosind adresarea la persona a II-a plural, apoi incep disculparile si greselile de exprimare – ”nu e un spam”, ”nu e o pacaleala”, ”nu vindem ceva”, ”nu va cerem sa promovezi ceva”, ”ne cerem scuze”.

Premiul I de 10.000 euro ar trebui sa-i atraga pe bloggeri. Numai ca regulamentul, foarte subtire pentru o campanie cu premii de 11.900 euro,  spune – Noi ii premiem si pe cei calificati pe locurile secunde. Prin urmare, luati-va gandul de la marele premiu, e rezervat, cel mai probabil si locul secund.

PS

Avrame, ce locuri secunde visezi tu? Exista un singur loc secund, cel dupa primul si inante de al treilea.

Daca incerci pe Google o astfel de cautare vei obtine peste 1,27 milioane de rezultate in 0,07 secunde. Toti dau sfaturi chiar daca nimeni nu le cere. A devenit o moda ca primul post pe blog sa fie ”Cum sa scrii pe blog”. Nu e important ca bloggerul nici macar nu stie sa scrie corect romaneste, daramite sa fie coerent in ceea ce exprima si, cu atat mai putin, sa fie concludent si pertinent.

Oricum, cel mai simplu, atunci cand nu te duce capul, este sa abordezi teme de genul: cum sa scrii pe blog, 15 pasi catre succes, cum sa-ti tai unghile ca un profesionist, 10 sfaturi pentru spalatul urechilor, cum sa stergi praful, 5 trucuri pentru a cuceri o femeie.

Ca sa inchei ca un blogger adevarat, va dau un sfat – nu acceptati sfaturi. In caz ca arde, iar la 112 suna ocupat, cereti ajutor de la cei al caror profesionalism a fost confirmat in timp.

Am fost prins zilele acestea cu vopsitul gardului. Dupa cum vedeti acum avem un gard rosu. In timp ce-mi toceam buricele degetelor sa gasesc o “thema” pentru blog si niste pluguri ca sa iasa brazda bine mi-a filat pe chelie urmatoarea flexiune a cortexului cerebral: ce dracu fac eu aici?

Nu am pornit acest blog din dorinta de a gasi un punct de sprijin pentru a rasturna universul ori sa duc o lupta pentru salvarea balenelor, ursilor polari, ozonului, padurii sau ariciului de mare. Nu sunt filantrop, ecologist, manelist si nici filatelist – sunt un tip banal si neinteresant. M-as bucura daca nimeni nu ar citi acest blog, dar si mai mult daca nu as fi considerat blogger. Cand aud cuvantul acesta (blogger) ma lobotomizez instant. Mi-ar placea ca acest loc sa fie o latrina, sa-i spunem, spirituala, chiar daca suna prea pretentios, unde sa-mi vomit nevrozele. Nu caut un loc intim, ci, din contra, unul public, unde toti cei carora li s-ar putea parea interesant si distractiv sa poata citi si comenta.

Consider ca libertatea de expresie a atins un nou nivel al ridicolului inventand bloggerii. Cu siguranta ati intrat macar odata pe un blog (cel putin pe acesta ) si cu certitudine ati constatat ca cele mai multe sunt o arhiva de copy-paste-uri si filmulete de pe youtube. Oamenii isi fac bloguri pentru ca e la moda. La fel ca blugii Pyramid, guma Turbo sau oracolele din generala. Orice ciuri-buri intra pe un site si in trei minute si-a facut un blog, la fel de simplu ca un cont pe Facebook (alta chestie la moda). Posteaza un filmulet, balbaie trei cuvinte agramate si o poza si se numeste ca e blogger.

Blogurile din categoria personale sunt cele mai expuse la imbecilitate, iar unele ar trebui chiar interzise. Cei care cauta informatii concludente sau o opinie avizata asupra unui subiect trebuie sa fie foarte atenti cand consulta astfel de exprimari cultural-artisitice.

Oricum, problema cu privire la blogurile personale nu e doar a celor care le citesc, ci, mai ales, a celor care le scriu. Bloggerii elucubreaza opinii cu pretentii de postulate sau chiar dogme, fara a avea un minim fundament logic. Imediat ce si-au facut un blog, se cred zeii social-media (un termen care le place). Incearca sa-si castige credibilitatea creandu-si imagine prin laude reciproce, intocmind diverse topuri sau organizad intlaniri cu denuimiri cat mai pretentioase. Bloggerii au impresia ca daca cativa gura-casca ajung, mai mult sau mai putin intamplator, pe fituica lor de pe internet au devenit o forta a naturii. Acestia insa nu sunt nimic mai mult decat niste complexati cu pretentii de pitipoanca de retea care se mandreste cu cat de mult castiga din ”produs”.

Pentru documentare incercati Chinezu.eu, BobbyVoicu.ro, Piticu.ro sau Zoso.ro – mai sunt cativa de care daca nu ati auzit nu va panicati, soarele va rasari si maine.

In fapt, toata puterea si doctrina acestor bloggeri se poate rezuma in cele cateva cuvinte ale mogulului Vintu, consemnate de cronicarul Grigore Timpan: ”Mai baiatule, n-am de gand sa fac nimic nici cu Zoso, nici cu Bobby Voicu, pot sa le dau o spaga, si cu asta, basta.”

Prin urmare, blogurile personale sunt niste halucinogene virtuale care trebuie consumate, cu moderatie, iar blogul de fata nu este cu nimic mai mult.

Binecunoscutul cliseu „o imagine cat o mie de cuvinte” ar putea parea putin pentru ceea ce gasim pe www.socheso.ro/blog. In ceea ce ma priveste, pentru lucrarile lui Sorin Sorasan, o mie de cuvinte ar reprezenta doar prefata. Paradoxal (poate), ceea ce face Sorin am putea defini si printr-un singur cuvant – ARTA.

Nu pot emite o judecata de valoare profesionista asupra realizarilor sale artisitice – nu ma pricep deloc la asta, dar pot spune ca imi place ceea ce vad. Fiecare dintre voi are dreptul la propria opinie, asa ca va las sa trageti singuri concluzii.

Insa, mi se pare interesant „stilul” din spatele lucrarilor. Sunt oameni care parca vin din alta lume. Care ne privesc si parca nu ne inteleg, pe care ii privim si parca nu-i intelegem.

Nu stiu foarte multe despre Sorin, am colaborat la cateva proiecte, iar imaginea pe care mi-a lasat-o este aceea a unui tip obisnuit cu un aer foarte ardelenesc – cateodata, enervant de calm.

E placut sa privesti oameni care traiesc intr-o lume a lor, pe care agitatia cotidiana a Bucurestilor nu-i atinge. Au un ritm al lor si nu se lasa scosi din el – ei sunt dovada teoriei relativitatii – timpul lor curge mai lent. Evident, artistii prin definitie sunt sariti de pe fix, altfel nu pot crea, sau cei care nu sunt sariti nu sunt artisti, cel putin nu sunt artisti buni – as avea cateva exemple, dar nu conteaza.

Sorin locuieste cu chirie in Bucuresti, lucreaza la o agentie publicitara (veti afla care daca intrati pe blogul sau) si, lucrul cel mai important, face ceea ce ii place. Banii? Niste hartii de care te folosesti sa-ti platesti chiria, cumperi mancare, bere, tigari si sa mergi la… Vama, sa zicem.

Restul este arta.

Scriu, chiar daca prost, pentru ca desenez groaznic.