Boris Velimirovici

Azi dimineata am dat peste un comentariu pe Voxpublica – „Cum este sa stai sub bombardamentele NATO si de ce Romania greseste grav in privinta Kosovo”, scris de Remus Cernea. Pentru cine nu stie, Cernea este o aparitie pitoreasca si neingrijita, un boschetar intrat in politica care, atunci cand nu candideaza la vreo functie, oricare ar fi ea, de la consilier la primarie pana la functia de presedinte al Romaniei, isi da aere de mare analist de politica externa. Nu l-as fi bagat in seama daca nu ar fi incercat cu tot dinadinsul sa se remarce prin afirmatii tendentioase si arbitrare asupra anumitor chestiuni privitoare la statutul provinciei sarbe Kosovo. Ca sa dea greuate elucubratiilor sale, Remus Cernea, tine sa reaminteasca, in treacat, de excursia sa de la Belgrad in timpul bombardamentelor NATO in calitate de bagator in seama acuzat de spionaj. Oricum, acesta e un alt subiect pentru altadata.
Si totusi, eternul candidat nu se poate abtine sa avorteze cretinitati pe banda: „75 de state au recunoscut Kosovo, din care marea majoritate a democratiilor”. De fapt, din 192 de state membre ONU doar 75 au recunoscut proclamarea unilaterala a independentei provinciei sarbe Kosovo – printre acestea, evident, SUA si Albania, in timp ce UE nu a ajuns la o pozitie comuna cu privire la acest subiect, in randul democratiilor la care „distinsul” analist face referire se numara: Malawi, Mauritania, Swaziland, Vanuatu, Djibouti, Somalia, Honduras, Kiribati, Tuvalu, Qatar, Guinea-Bisau, Oman, Republica Dominicana, Bahrain, Comoros, Gambia, Palau, Maldives, Panama, Micronesia, Samoa, Belize, Sierra Leone, Nauru, Marshall Island, Burkina Faso, Costa Rica, Afghanistan.
Ca sa inchei si asa prea lunga interventie, Cernea s-a suparat, ca vacaru pe sat, ca Basescu a refuzat sa se aseze la aceasi masa, la summit-ul de la Varsovia, alaturi de membrii unei organizatii teroriste care lupta pentru secesiunea provinciei Kosovo.

Am revazut de curand filmul Lepa sela, lepo gore / Pretty vilage, Pretty Flame (1996). Un film extraordinar despre razboiul din Bosnia.

Legat de razboaiele din fosta Iugoslavie: Tribunalul Penal International pentru Fosta Iugoslavie a decis, astazi (vineri, 15 aprilie), condamnarea fostului general croat Ante Gotovina la 24 de ani de inchisoare pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii comise in anul 1995 impotriva sarbilor din Croatia. (amanunte aici)

Astazi, 24 martie, se implinesc 12 ani de cand NATO, fara acordul Consiliului de Securitate al ONU, a atacat Serbia.

Pe fondul escaladarii atacurilor organizatiei teroriste UCK, care lupta pentru secesiunea provinciei sarbe Kosovo, fortele guvernului de le Belgrad au intervenit pentru a restabili ordinea. Alianta Nord-Atlantica a acuzat Serbia de epurare etnica si a reactionat in forta pentru a ”evita o criza umanitara”. Neoficial insa, se dorea inlaturarea lui Slobodan Milosevici a carui politica nu era in concordanta cu interesele occidentale.

Timp de 78 de zile, cele mai puternice 19 state ale lumii, in frunte cu SUA, au bombardat fara intrerupere infrastructura Serbiei: drumuri, poduri, cai ferate, fabrici, rafinarii, scoli, biserici, spitale. In urma conflictului au fost ucisi peste 3.500 de civili, iar alte 15.000 de persoane au fost ranite. Peirderile au fost cinic contabilizate, de oficialii Aliantei, ca ”victime colaterale”. Dupa 11 saptamani de la declansarea operatiunii cu numele de cod Allied Force sau Noble Anvil, regimul Milosevici nu a fost detronat, iar razboiul s-a incheiat, pe 10 iunie, cu o rezolutie a Consiliului de Securitate prin care se garanta suveranitatea si integritatea teritoriala a Serbiei.

In timpul razboiului, pentru a bloca transmiterea imaginilor cu dezastrele provocate de bombardamente, aliatii au decis, pe 29 aprilie 1999, sa doboare turnul de televiziune Avala (de langa Belgrad). Pe atunci colaboram cu TVR Timisoara, in urma unei intelegeri, cu o echipa de la RIA Novosti, mergeam zilnic in Serbia pentru a prelua casetele cu filmari de la fata locului. Imaginile pe care le transmiteam mai departe imi aminteau de documentarele despre cel de-al Doilea Razboi Mondial, doar ca acum inregistrarile erau realizate cu cateva ore in urma, la doar cateva zeci de kilometri de Timisoara.

Imi gasesc cu greu cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ce s-a intamplat, in acele 78 de zile, in Serbia si, cu atat mai putin, sa descriu cum si ce a simtit fiecare dintre noi.

Se spune despre sarbi ca sunt curajosi, incapatanati si demni. Poate ca e asa, insa un lucru e sigur – sunt oameni si niciun om n-ar trebui sa traiasca astfel de orori. De aceea nu avem voie sa uitam 24 martie 1999.

Acesta este un text subiectiv si trebuie tratat ca atare.

Nu ma pot abtine sa nu comentez confirmarea Chinei cu privire la testarea primul ei avion invizibil.

Incet-incet apar si costurile deciziei Statelor Unite de a ataca Serbia. Factura platita de SUA e atat de mare incat Pentagonul inca se chinuie sa o calculeze, au probleme si din cauza faptului ca nici dolarul nu mai e ce a fost candva. Poate ca e greu de estimat CAT au pierdut americanii, insa cand vine vorba despre CE au pierdut lucruile sunt mai simple. Au pierdut totul, in primul rand puterea economica si, de curand, cea militara. In afara avioanelor cu tehnologie stealth, Rusia si China au lansat proiecte de dotare a armatei cu portavioane.

America a hotarat sa-si umfle muschii in Balcani pornind, pe 24 martie 1999, fara acordul Consiliului de Securitate al ONU, un razboi impotriva Serbiei. Ca sa fie siguri de victorie americanii au antrenat in acest razboi intreaga Alianta Nord Atlantica. Timp de 78 de zile SUA, cu sprijinul aliatilor – Marea Britanie, Germania, Franta, Italia, Canada, Spania, Portugalia, Danemarca, Turcia, Olanda, Belgia si alte forte NATO, in total 19 state – au bombardat in continuu Serbia distrugandu-i aproape in intregime infrastructura. Au bomabradat atat tinte militare cat si cele ”colaterale”: spitale, maternitati, scoli, ambasade, cartiere rezidentiale, biserici, chiar si cimitire.

Fiind crescut sa cred ca binele intodeauna invinge, imi place sa-mi imaginez ca sfarsitului a inceput pe 27 martie 1999 cand Serbia a reusit sa doboare minunea tehnologica americana, avionul invizibil F-117A Nighthawk. Pe atunci toata lumea se astepta ca sarbii sa-l vanda rusilor, insa acestia i-au preferat pe chinezi, pentru ca fratii de la rasarit lucrau deja la invizibilul Sukhoi T-50. Tot acum se limpezesc lucrurile si cu privire la ”eroarea” americaniilor, din timpul conflictului, de a bombarda ambasada Chinei din Belgrad.

In conditiile date, aroganta yankeilor de a se erija in jandarm mondial nu pare altceva decat o palida tresarire de orgoliu a unui imperiu aflat in picaj necontrolat. Vremurile cand pasaportul american tinea loc de vesta antiglont, iar puscasul marin putea ucide, viola, maltrata si batjocorii fara sa fie tras la raspundere se apropie de final.

Degeaba isi rod unghiile si dau marunt din buze, acum e prea tarziu. Singura optiune care le-a ramas americanilor este sa-si puna presedintele sa se incline in fata Dragonului Rosu si sa implore mila.

Si la final un filmulet cu un mesaj din partea sarbilor:

SORRY WE DIDN`T KNOW THAT IT WAS INVISIBLE

Stiu ca fratilor occidentali le este greu. Si noua ne este, dar noi ne-am obisnuit. Ne e greu de sute, daca nu mii de ani. Ii inteleg ca e criza si n-au unde, cu ce si nici cu cine, dar asta nu insemana ca trebuie sa suportam proasta crestere a domnului Sarcozy, Berlusconi sau a altui pasha occidental. Poate ca au uitat, dar nu noi am provocat criza, mai degraba a venit de prin partile lor. In imbecilitatea lor, francezii si olandezii, vor sa-si convinga proprii cetateni ca daca nu vor acorda Schengen-ul amaratilor de romani si bulgari si vor expulza tiganii in Romania toate problemele lor se vor rezolva. Eugen Ionescu ar pali de invidie la aceasta absurditate.

Oricum, daca viza e problema, am un mesaj pentru ei: Luati-va dracului Schengen-ul si bagati-vi-l in cur!

Sunt convins ca nici la ei nu gandesc toti la fel ca Ei, asa cum nici la Noi nu gandesc toti la fel ca noi. Europa lor si Europa noastra nu sunt despartite de granite sau vami, pasapoarte sau vize, ci de principii, poate chiar cele ale Revolutiei franceze – liberté, égalité, fraternité ou la mort.

Adevarat, totul are un pret. Nu cer ca Romania sa plateasca cu aceasi moneda cu care a platit Serbia atunci cand nu si-a lasat calcata in picioare onoarea si demnitatea, dar o limita tot trebuie sa existe. Altfel nu mai exista identitate nationala, nu mai exista respect pentru valorile care ne definesc ca popor si, in cele din urma, ca indivizi care apartin unui anumit sistem cultural. Pe scurt, devenim niste NIMENI. O tara, nu poate fi delimitata doar geografic, ca un teritoriu cuprins intre niste linii trasate pe o harta.

Si atunci, cu ce e mai buna Uniunea Europeana decat Uniunea Sovietica? Acum directivele nu mai vin de la Moscova, vin de la Paris, Berlin, Londra, Bruxelles. Nu mai avem un stapan, avem zeci. Chiar ne-am obisunit asa de mult sa fim sclavi ca nu mai stim cum e sa fim liberi?

Cum ar fi sa formam Uniunea Balcanica, ca tot sunt la moda uniunile, si sa le aratam degetul mijlociu ”democratiilor” capitaliste occidentale. Sa-i mai vedem si pe ei pe la portile noastre cum se roaga sa lasam cate o conducta de gaz sa treaca spre ei, sa mai inchidem ochii la cate un transport de afgani proaspeti care muncesc gratis, sa mai punem cate un scut care sa-i apere de musulmani, sa le deschidem pietele pentru produsele lor cancerigene sau poate sa luam vreun imprumut si sa-l platim de zece ori. Asa, doar un pic, sa le scoatem din cap aroganta de superputeri.

Cred ca am indurat si ne-am milogit prea mult sa ne primeasca in Europa, de parca noi am fi Africa, iar ei spuma laptelui european. Apropo, daca ne uitam la meclele lor de francezi si olandezi albi, ca asfaltul in miez de noapte, putem trage cateva concluzii cu privire la europenitatea lor.

Nu vreau sa fiu acuzat de sovinism, rasism sau vreun alt „-ism”, nu am nimic cu negrii, tiganii, italienii, nemtii sau francezii ori cu oricare alta rasa, natiune, religie sau confesiune. Ma inerveaza capetele seci care ii/ne reprezinta. De aceea, imi folosesc dreptul de a-mi spune parerea subiectiva aici, respectiv, de a-mi baga pulanul in uniunea mamii lor de nesimtiti si ipocriti.

Dupa ce i-am aparat sute de ani de turci, tatari si altii, iar acum ne dam vietile in razboiele lor din Irak si Afganistan aparandu-i de extremistii musulmani si alti talibani, dupa ce am muncit pentru companiile lor aproape gratis, tot ei au tupeul si nesimtirea sa generalizeze facandu-ne pe toti violatori, hoti, criminali sau cersetori.

Au uitat oare ca le-am umplut spitalele cu medicii si asistente, fabricile cu ingineri, institutele cu cercetatori, santierele cu constructori, fermele cu muncitori. In timp ce ei isi plimbau fundurile XXL in craoziere luxoase si excursii extravagente, femeile noastre le stergeau batranii la cur si le cresteau copiii. Bunastarea lor s-a cladit pe bataturile si sudoarea est-europeanului.

Ma intreb, pana cand vor suporta romanii (si alti est-europeni) sa fie ciuca bataii de joc si pana cand vor suporta mojicia bogatasilor umflati, rasfatati si incompeteti cu pretentii de superputeri democratice? La munca, ba, nu la intins mana dupa ajutor social (cat cinci salarii de profesor universitar est-european)!

Cu aceasta ocazie vreau sa-i anunt, daca tot nu si-au dat seama pana acum: nu mai exista superputeri, acum exista doar China.